Categories
interviuri cu scriitori news

Poetic.ro vs răspunsuri

10727150_10152426454811592_801609703_oRăzvan Țupa a întrebat, eu am răspuns

Dacă e să mă uit în urmă, mă minunez. Câtă energie şi disponibilitate aveam pentru lucruri mai puţin însemnate, cât de greu e să te formezi pe tine şi “lumea ta”. Încerc să nu mai gândesc atât de mult acum, să iau toate lucrurile aşa cum vin, fără să le pun etichete, fără să le judec. Pur şi simplu e bine că sunt, că totul curge firesc, indiferent de ceea ce vreau sau nu eu. Poeţi buni sunt peste tot, poezie bună se scrie peste tot, e minunat că uneori ai acces la acestea. Marele câştig al ultimului an este relaxarea, asta e tot ce ştiu acum. Reîmprietenirea cu ceva în care am crezut foarte mult timp. Iar rătăcirea de tine şi de poezie şi de plăcere e ceva ce potenţează altceva, nu ceva ce ar trebui să sperie.

Continuarea aici: http://www.poetic.ro/05-08-2014-andra-rotaru-marea-comunitate-poetica-din-care-facem-parte/

Categories
interviuri cu scriitori

„Atât sfințenia, cât și poezia sunt dincolo de moarte”

De curând, la Editura Tracus Arte a apărut volumul de poezie “Extazul Sfântului Markon”, de Marius Conkan. «Extazul Sfântului Markon este cartea care dovedeşte, fără dubiu, măsura forţei poetice şi a originalităţii lui Marius Conkan. Aici, el aduce la lumina zilei o lume de umbră, adâncă şi convulsivă, exprimând-o cu claritate şi cu o (auto)cruzime tulburătoare.» (Sanda Cordoș) Andra Rotaru a dialogat cu Marius Conkan, iar interviul este preluat de pe AgenţiadeCarte.ro

 

Volumul se deschide cu experienţele rutiniere ale unui copil şi ale familiei sale, într-un timp postrevoluţionar. Primele lucruri la care suntem părtaşi e atmosfera emoţională “aseptică” – “nu mi-am atins părinţii decât la aniversări”, care, în timp, lasă semne: “nu suport nici acum saliva pe care limba cuiva mi-o lasă pe piele.”

Volumul Extazul Sfântului Markon (apărut la editura Tracus Arte, în 2012) este construit, prin cele cinci “Ascultări” ale sale (un soi de capitole ordonate în crescendo), ca o călătorie inițiatică a unui personaj care dobândește mai multe forme de sfințenie, înțelese ca un evantai de identități cu naturi diferite, pe care acest personaj și le asumă prin câteva gesturi esențiale. Dar despre ce sfințenie este vorba, întrucât imaginarul cărții atacă doar pe alocuri problematica sfințeniei clasice, creștine? Mi-e greu să vorbesc despre această carte, mai ales că lectura mea de autor cu siguranță nu concide cu posibila lectură a variaților cititori, dar cred că sunt câteva poeme-cheie ale volumului care mărturisesc despre continua râvnă a lui Markon de a fi un om ca toți ceilalți oameni, mai exact de a renunța la ceea ce îl face atipic și inadecvat lumii în care trăiește. Vizionarismul cărții, care este în mică măsură de factură ginsbergiană, reprezintă una dintre căile de acces la o existență formulată în termeni cât se poate de profani. Mai exact, a fi sfânt constituie, din această perspectivă, gestul de a descompune și recompune, printr-un demers vizionar, lumea cotidiană și cea a literaturii din care Markon își trage seva creatoare. De aici dialogul permanent, conținut de paginile cărții într-un mod deloc livresc, cu literatura unor poeți universali, precum Rimbaud, Pound, Lorca, Ginsberg ș.a., în încercarea de a recupera un fond al poeziei care poate comunica perfect cu poezia mai nouă din spațiul românesc (și nu numai). Pe de altă parte, ultimul vizionarism, cu care se identifică Markon, are și latura sa anti-vizionară, marcată, în poeme întregi, prin neputința de a mai exprima, folosind limbajul poetic, ceva elocvent și revelatoriu pentru lumea în care trăim (fapt care, poate, nici nu mai este necesar). Tocmai de aceea, una dintre soluții este ca poetul (în volum Markon) să devină ceilalți, să renunțe la ipostaza de făptură profund individualizată prin traumele și obsesiile sale și să fie un om multiplu. Ca să nu mă îndepărtez prea tare de sugestia ta de lectură, pot spune că zona emoțională aseptică, sterilă a copilăriei, cu care debutează volumul, e locul de unde își începe Markon odiseea de a fi mereu altcineva (de la stâlpnic sfânt, la făptură profund integrată cotidianului).

“Când scrii despre degete ar trebui să cunoşti întreaga lor utilitate.” Cu aceste degete românii se îndreaptă către înavuţire spontană sau trudnică…

Ai înțeles perfect ironia din aceste versuri, dar cred că metafora degetelor, prezentă în primul poem al cărții, ar trebui neapărat legată de cea a zmeurei care domină copilăria sfântului. Or, gestul culegerii zmeurei cu degetele (gest care mediază întâlnirea lui Markon cu imaginea mamei) este analog cu gestul pe care personajul îl face în scrierea “evangheliei” sale poetice. Să culegi zmeură poate fi la fel de important ca gestul unui scriitor care își culege imaginile din propriul cap și le preschimbă apoi într-o poveste plină de însemnătate pentru viața lui și, probabil, chiar și pentru viețile altora. Copilărind într-o zonă montană, imaginea zmeurei sălbatice îmi amintește lucruri pe care nici acum, după ce am scris această carte, nu le pot înțelege întru totul. Ceea ce știu sigur este că pentru zmeură sunt necesare degete la fel de dibace ca și pentru scris.

Care este rolul “luzărilor”?

 

“Luzării” apar, cu precădere, în Soporia, volumul meu de debut, apărut în 2009, la editura Vinea. În Extazul Sfântului Markon, referința la “luzări” poate fi găsită într-un singur loc, atunci când Markon vorbește despre existența “stranierilor” din Italia, a celor care sunt nevoiți să renunțe la tot (la țară și la identitate) pentru o viață care le este refuzată în lumea pe care o abandonează. Și ei se numără printre sfinții care sunt pomeniți în poemul final al cărții, întrucât termernul “luzăr” nu are nimic peiorativ, dimpotrivă, în el se amestecă forme de sacrifiu și sfințenie care au parțial sau deloc legătură cu sacrificiul și sfințenia clasice (așa cum nici sfinții lui Ginsberg nu sunt, în structura lor interioară, niște sfinți după șablon).

Dacă “despre frică nici măcar sfinţii nu pot mărturisi”, cine poate?

Despre frică ni se povestește destul, în viață și în literatură, așa încât nici sfinții și nici poeții nu mai pot mărturisi nimic despre frică, deoarece atât sfințenia, cât și poezia sunt dincolo de moarte, care este cea mai tulburătoare frică dintre toate.

 

“beţia înnoadă şi deznoadă totul ca un război de ţesut”

 

Versul face parte din Sfântul (poem-graf), unde Markon este un stâlpnic-profet, care își bea votca numinoasă, în ritualul de scriere a celei din urmă evanghelii. Matematic, graful este o structură autosuficientă, alcătuită din noduri și muchii, iar metaforic el este un soi de piramidă goală, care trebuie umplută cu materie (umană, spirituală) și în care călătorești ca într-un labirint. În carte, lumea însăși este un astfel de graf pe care stâlpnicul îl modelează, potrivind nodurile și muchiile în așa măsură încât Markon croiește lumii un alt chip, iar sfinții nu mai sunt ori nu mai pot fi ce au fost. Și, da, beția înnoadă și deznoadă și limbi, nu doar muchii de graf, ceea ce este destul de folositor poeziei.

Ce se întâmplă atunci când sfinţirea încetează, când căderea se opreşte, când înălţarea nu mai are loc?

În acea clipă, sfântul devine om, iar extazul său atinge climaxul, dar în alt sens decât în Extazul Sfintei Tereza, sculptura lui Bernini, la care face trimitere titlul cărții și unul dintre poemele “Ultimei ascultări”.

“Sunt sfânt că nu-s sfânt”, spune personajul în “A patra ascultare: Cantos”.

Acest vers exprimă contradicția interioară a personajului Markon, care este sfânt pe măsură ce se umanizează și ajunge să înțeleagă, în mod clar și distinct, mecanismul lumii pe care o trăiește prin intermediul mai multor identități asumate. Citită în această cheie, Extazul Sfântului Markon este cartea unui om care nu mai încearcă să părăsească lumea prin poezie, ci călătorind prin diferite straturi ale realității interioare și exterioare, el înlocuiește revolta cu resemnare și indiferență.

Categories
interviuri cu scriitori

„Viitorul e cea mai bună mărturie că timpul e mort și că timpul reînvie prin noi”

La Editura Tracus Arte a apărut volumul “Substanţe interzise”, de Liviu Ioan Stoiciu, volum desemnat – cu ocazia Zilei Culturii Naţionale – “Cartea de poezie a anului 2012“. “Substanţe interzise nu este un volum de versuri născut din angoasa morţii, ci din nevoia evadării din sine însuşi, a găsirii unei căi de acces către inconştientul colectiv, către fluxul energetic al Universului. S-ar putea spune, de aceea, că moartea joacă rolul stimulului erotic. Cum îndrăgostitul inventează în neştire scenarii mirobolante dintr-un bob de mister (apropo de acest lucru, merită amintită descrierea fabuloasă a femeii din Tânjeşti), tot aşa Liviu Ioan Stoiciu scrie despre moarte, încercuind-o locvace, de la însemnele exterioare spre o viziune din „interiorul” ei.” (Gabriela Gheorghişor) Andra Rotaru a dialogat cu autorul, iar interviul este preluat de pe AgenţiadeCarte.ro

Care este legătura dintre neputinţă şi conştiinţă?

Daca rămânem în regimul scrierii de poezie, la mine lucrurile se complică rău, această legătură de care vorbești se relativizează. N-am nici o idee (deci, n-am conștiință sau cunoștință) cum scriu. Scriu spontan, o tot repet, deci nu fac apel la conștiință (la rațiune), ci la irațional (adică pun sub presiune, fără să-l forțez, subconștientul: mă așez la masa de scris, dacă scriu versuri, bine, dacă nu, nu, nu-l oblig să scoată la iveală nimic din ce nu „se scrie de la sine”, natural). Mă mir că la mine iraționalul devine accesibil cititorului, prin poezie. Neputința are legătură cu luciditatea la masa de scris, când ești disperat că nu iese conștient nimic din ceea ce ai sperat, degeaba te omori cu firea, simți că ești neinspirat. Asta e legătura dintre neputință și conștiință: inspirația, „duhul care te animă spiritual”. Personal, n-am nici o grabă să scriu încă un poem, de regulă pun la sertar (la păstrare) tot ce scriu, dacă după un an (am nevoie de o distanță în timp) ce scriu are valoare în ochii mei, îl salvez, îl public, dacă nu, îl arunc (sau îl las la o parte). Astfel, nu contează dacă ratez un poem la masa de scris, atâta pagubă să fie. Pe de altă parte, neputința din viața de zi cu zi înseamnă disperare, care la mine s-a transformat în timp în depresie tristă, nu mă descurc deloc „în societate”, sunt mai degrabă antipatic, necomunicabil, enervant de timid și singuratic, fără speranță de îndreptare – și conștiința e de vină, că nu fac față cerințelor epocilor traversate, că trăiesc într-o istorie isterică, nepotrivită mie.

Personajul “nu are ce să mai înveţe” de la cei şi cele care îl înconjoară. Ce duce la un astfel de impas?

Ce întrebări neobișnuite pui tu, dragă poetă, e o încântare să le răstălmăcesc… Recunosc, sunt la vârsta primei bătrâneți (vârstă care în tinerețea mea mă speria, nu mi-am dorit niciodată să ajung atât de departe, sper să nu mai dureze mult, fiindcă m-am săturat sincer de hazul meu) – dar nu cred că „nu mai am ce să învăț”, din contră, abia acum, pățit fiind de traiul comun, am senzația că adaug la ce am acumulat și părți din „esența acestei lumi”, greu de recunoscut în alt timp. Probabil la 63 de ani (în 19 februarie 2013) ar trebui să mă consider „înțelept” și ar trebui să-mi fiu de ajuns cu ceea ce am acumulat, vrând-nevrând într-o „viață de om”. Dar lucrurile nu stau deloc așa, tu ai intuit perfect: cu cât înaintezi în vârstă, cu atât intri într-un impas „existențial”, ești tot mai nemulțumit de spectrul degradării tale fizice inevitabile, de limitele noi care apar – deși crește speranța dezvoltării ideale spirituale. Fiindcă la cei ce „nu mai au ce să învețe” (deși au ce să învețe, până la moarte, la orice vârstă, totul trebuie relativizat) le rămâne meditația („atenția spre gândirea însăși”), mereu i-am invidiat pe cei ce lasă impresia că nu se gândesc la nimic și scot din ei maximum din ce ne e ascuns.

“Ce e mai presus de el?” se întreabă personajul. Şirul de întrebări rezumă sau luminează zonele sale neguroase?

Personajul e autorul, slab de înger, firește. Autor care găsește răspunsuri punând întrebări personajului lui, deranjat că nu se cunoaște îndestul (deși face atâta caz de el însuși, în particular), nefiind conștient decât de o secvență din tot ce ni se întâmplă, în general. O secvență din cotidianul pământesc sau cosmic, expus în limba română. Trecem de la una la alta și nu percepem mai nimic din ce contează, rămânem la suprafață, nu conștientizăm mecanismul subtil, din profunzime, care ne ține treji și care ne face să tânjim după mai bine și mai frumos sau după adevăr. Am declarat de atâtea ori că aș vrea mult mai mult de la mine, să fiu inspirat de o entitate mare „de dincolo” (din viitor sau din lumea invizibilă, paralelă sau nu nouă; fiindcă nu se poate să nu existe opusul lumii vizibile) și să devin clarvăzător, de exemplu – abia așa aș reuși să răspund întrebării „ce e mai presus de mine”. Din păcate, nu fac parte dintre aleșii care au fost inspirați de entități „de dincolo” și au ajutat omenirea să evolueze. Ajuns la o vârstă când nu mai aștepți să ți se întâmple nimic extraordinar, mă resemnez cu contemplația, punând și personajul să întrebe, poate-poate-i va răspunde lui o entitate „de dincolo”…

“Viitorul se deteriorează”.

Am așteptat să rezolve apocalipsa colectivă din 21 decembrie 2012 chestiunea „timpului”, care trebuia să ajungă la nivelul zero și care desființa ideea de viitor. N-a venit nici o apocalipsă, așa cum era de bănuit. Acum n-a mai rămas decât să o termin eu cu toate, la nivel personal, și să vorbesc de viitor după moarte (moartea oprește timpul pământean, poate singurul timp care există în univers, măsurat de câmpul gravitațional; dacă ieși în univers, cică dispare noțiunea timpului). Indiscutabil, viitorul îndepărtat se deteriorează, iar cel imediat moare, secundă de secundă: cum vine, cum moare, viitorul e cea mai bună mărturie că timpul e mort și că timpul reînvie prin noi – chiar, secunda care vine, moare și reînvie prin noi, care-o privim pe ceas. Vezi cum mă pui tu să bat iar câmpii… Suntem doar o încărcătură energetică, de o anumită vibrație. Nu? Venim pe această lume să ne perfecționăm sufletește: trupul, plin de ispite ne e dat să ne chinuiască, prin suferință atingând un alt nivel spiritual.

Prin ce experienţe trece personajul fără să-şi piardă “şi ultimul dram de candoare “?

Acum observ că extragi versuri din volumul meu intitulat „Substanțe interzise” (apărut la Editura Tracus Arte, 2012) și că personajul din versuri e mai important decât autorul, ar trebui să-i pui întrebări personajului, nu autorului lui… E un joc de cuvinte, „posttextualist”. Imaginează-ți că personajul are experiența vieții autorului și că lumea lui interioară l-a pervertit, ajuns aproape de final – ce altceva ar putea să-și dorească decât să-și păstreze un dram de candoare, să se întoarcă de unde a plecat, mai curat, mai fin, mai înduhovnicit, știind că n-o mai poate lua de la capăt, chiar dacă ar vrea (dar nici autorul, nici personajul lui nu mai vrea să revadă originile, le va descoperi oricum pe lumea cealaltă, unde se va regăsi; „viața veșnică” nu e chiar o poveste, după moarte urmează o altă etapă de dezvoltare a fiecăruia). Dar de unde candoare, când știi că urmează, mai degrabă sau mai târziu, doar destructurarea fizică, care te-a legat atâția ani de această planetă? Gata, la vârsta mea au trecut și caii verzi de pe pereți, dacă ți-a fost scris să te reevaluezi și să te recunoști înfrânt, nemulțumit de tine însuți (cum sunt eu), înseamnă că ai trecut degeaba pe aici – dar dacă te recunoști învingător, mai ai o șansă să nu pierzi și ultimul dram de candoare (poeții de succes au steaua lor călăuzitoare). Mie nu mi s-a rezervat o galerie de lauri, din contră. Dar bine că n-am lăsat chiar pe nimeni indiferent pe aici…

Dorinţele personajului “să dispară, să înceteze blestemul” nu sunt îndeplinite. Cum reacţionează?

Aici ai atins o coardă sensibilă. Autorul (deci, și personajul) e urmărit de un blestem (din familia mamei, probabil; cine-mi citește „Cartea zădărniciei” are amănunte în acest sens, nu e o glumă, e vorba de un blestem funest), care nu poate fi dezlegat, astfel că din șapte în șapte ani, ciclic, își dorește să se autodistrugă (dar, fiind credincios, nu vrea să se sinucidă, să-și agraveze situația și pe lumea cealaltă; de aceea caută soluții să se autodistrugă „natural”, fără să dea de bănuit, mai mult nu poate să spună). Lucrurile s-au agravat în timp, nu mai are demult răbdare cu el însuși, nu înțelege ce mai caută pe aici, de ce nu a plecat deja, nimic nu-l mai motivează să continue (cu atât mai mult cu cât nu i s-a dat nici un semn că mai e nevoie de el să întârzie pe aici). De fapt, nici nu mai știe cum să reacționeze în fața neputinței lui. Poezia l-a mai ținut în viață (creația originală în general), având rol terapeutic, dar e cazul să pună punct. Nu reușește să se concentreze destul, să ceară ajutorul unei forțe „extraterestre” (nu mă refer la farfurii zburătoare, ci la îngeri și demoni) să se autodepășească, să i se dea o capacitate de a pune pe roate o mare descoperire, care să ajute omenirea să evolueze. Nu râzi?

Volumul a obţinut premiul Cartea de poezie a anului 2012, în cadrul Galei Tinerilor Scriitori / Cartea de poezie a anului 2012.

N-am mai avut ocazia să mă bucur de mult, premiul literar te susține moral. Mă refer numai la premiile care au în spate jurii credibile. Acest Premiu „Cartea de Poezie a anului…” din cadrul Galei Tinerilor Scriitori (ajunsă la a III-a ediție; Dan Mircea Cipariu, inițiatorul ei e marele câștigător) are un juriu de critici „dați dracului, din cealaltă tabără” (de o rară intransigență, cei mai buni; îi aduc un omagiu), având „lupi tineri” drept membri și un președinte de juriu de autoritate critică și academică de neatins. A fi premiat în cadrul unei gale a tinerilor scriitori, apoi, e și onorant și riscant pentru „seniori”, tinerii fiind neiertători: întâi Ion Mureșan, apoi Ioan Es. Pop, cum să nu te pună în gardă? Mă simt privilegiat o clipă de destin (destin care mă tot asuprește, altfel). Fac o „pauză de gândire”.

Categories
interviuri cu scriitori news

Ce înseamnă Lemur? (Ziarul de duminică)

http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/scriitori-despre-cartile-lor-ii-de-stelian-turlea-10342212 (Scriitorii despre cărţile lor, Lemur, Cartea Românească, )

Înseamnă că un spaţiu minunat a avut un efect neaşteptat asupra mea. Lemurul s-a născut în pădurile de la Tescani, pe un domeniu imens, populat de animale şi urletele lor. Într-o cabană de lemn care a găzduit mulţi trecători. Într-un spaţiu pe care Fundaţia Gabriela Tudor şi Muzeul George Enescu l-au pus la dispoziţie prin “Artist(n)est”. Acolo, noapte de noapte, frica punea stăpânire pe mine, pădurea şi câmpurile dimprejur expulzau animale până în apropierea cabanei, le goneau înspre alte forme de viaţă. S-a nimerit să ne întâlnim. Dacă eu purtam cu mine temerile iscate de o izolare atât de îndelungată, ele purtau ofrandele lor primitive: blănuri acoperite de sânge, resturile de animale cu care se hrăniseră.
Atingerile dintre mine şi ele au fost aproape ritualice. Îmi dezveleam braţele, le lăsam să mă adulmece, de abia apoi le mângâiam. Pielea albă a mâinilor se murdărea de sângele vieţuitoarelor omorâte de ele.

Au fost şi zile în care am crezut că au dispărut. Frica revenea şi mai acut, le căutam, le lăsam mâncare pe prispă, le chemam. Teama de a nu fi în preajma unor ucigaşi era mai mare decât teama de a fi singură.

Acesta a fost începutul Lemurului. Acel spaţiu nu a creat numai personajul, m-a transformat şi pe mine.

Categories
interviuri cu scriitori news

Despre “Ţinuturile sudului”: “Vegheri, Privegheri” de Graţiela Benga, în Orizont, nr. 12/2011

 

La debutul cu Într-un pat sub cearşaful alb (2005), Andra Rotaru a atras atenţia printr-un lirism straniu, cu accente violent-suprarealiste. Sau, la o privire atentă, aparent suprarealiste, pentru că senzaţiile coşmareşti nu erau trezite de o viziune, ci ”însoţeau existenţa obişnuită a Fridei Kahlo – cea cu care intra î”n dialog poeta. Transferul continuu dintre sensibilitatea poetică şi cea plastică nu putea fi susţinut decâ‰t printr-o afinitate veritabilă şi o tehnică aparte, astfel ”încâ‰t- deşi aflată sub efigia biografică a Fridei – poezia Andrei Rotaru nu era mai puţin autoreferenţială.

După autoportretul cu măşti, despre care s-a tot vorbit că ar sta la baza volumului de debut, Andra Rotaru s-a concentrat mai mult asupra jurnalismului cultural, pâ‰nă c‰ând, î”n urmă cu un an, a publicat o carte ”în care şi-a reafirmat structura lirică. Cu melancolia ei firesc asumată, fără stridenţe stilistice sau preţiozităţi culturale, Ţinuturile sudului (Editura Paralela 45) propune o poezie î”n care temperatura fluxului ontologic atinge limita ”îngheţului. O enormă oboseală se reflect㠔în lirica Andrei Rotaru, o irepresibilă epuizare îi apasă făr㠔încetare poemele. Iar gravitatea inadaptării ontologice e direct proporţională cu imobilismul temporal. Timpul nu se mai defineşte prin curgerea lui, ci prin î”ngheţul ”într-un trecut care nu poate st‰ârni pulsaţiile prezentului. În Ţinuturile sudului, trecutul e cu totul altfel decâ‰t cel pe care ni-l ofer㠔în mod obişnuit istoria. Într-un timp atemporal (”încremenit pe un altădată cu revărsări diluviene) şi î”ntr-un spaţiu aspaţial, dar nu fără o amprentă a lui – perisabilă şi totodată autoregeneratoare – , poezia Andrei Rotaru e interiorizată fără complezenţă şi metafizică fără transcendenţă: “zilele astea ”încep cu zilele de altădată: / cineva se aşază pe marginea patului, / mă î”ntreabă dacă nopţile sunt imprimate pe piele, / dacă am visat cum mă acoperă nisipurile. / miro-sul tău de brad se răsp‰ândeşte î”n camera mea. / (vară de vară, mi se spune că ai dispărut. că trupul nu a fost găsit, / pluteşte î”ntr-o mare. c‰ând intru astăzi î”n ea, ”închid bine ochii) /(…) //de atunci, unghiile nu î”mi mai cresc. / le acopăr cu mânile altora, apoi m㠔îndepărtez. / oamenii se aşază l‰ângă mine, / vor să prindem dimineţile î”mpreună / fără să ştie că niciodată nu ”îmi iau rămas-bun. / (sunt ca un vapor de lemn ”în care port doar morţii)” (şi mai mult nisip)

Orice fiinţă claustrofilă caută o cochilie a ei, o retragere într-un loc care să-i permită plonjonul î”n sine. Poemele Andrei Rotaru arată cum locuirea ”în sine nu presupune, ca ”în alte cazuri, şi o colaborare cu lumea în numele unei idei care o transcende. Pâ‰nă la un punct, camera poate oferi un perimetru ocrotitor. Dar tavanul, podelele, varul de pe pereţi (care apar obsedant ”în cea de-a doua parte a cărţii) o transformă pe neaşteptate ”într-un cadru ameninţător: apăsarea paralizantă, strivirea, teroarea albului cadaveric duc coşmarul la limite insuportabile (Jumătăţile, Adăpostul).

Iar câ‰nd tavanul lasă totuşi să se vadă cerul, d‰ând iluzia unui temei real şi a unui orizont de sensuri, ceea ce se descoperă nu e decâ‰t începutul disoluţiei finale, ale cărei semne traversează Ţinuturile sudului aproape î”n întregime : “doar un cearşaf pluteşte deasupra patului. un cer ”întunecat, ”îngheţat. / ating o parte a lui, se ridică. mă forţează să scurm î”n tavan. / ”îl dau deoparte. / atunci privesc prin capetele unui cer desfăcut / gata să se reverse” (Tavanul). Dintr-o astfel de odaie nu se poate evada. Ieşirile sunt false, călătoriile scurte şi dezarticulate. Ferestrele, Pervazul nu mediază intimitatea şi realitatea exterioară, nu leag㠔înăuntrul de afară. Închise, ferestrele prelungesc coşmarul interiorităţii î”ntr-un scenariu apocaliptic, cu ape care străbat pereţi, camere, case, desprind copaci, î”nclină podele şi descompun tot ce cuprind.

De altfel, ”în viziunea Andrei Rotaru nimic altceva nu egalează dimensiunea terifiantă a expansiunii lichide. Angoasa pe care o trezeşte e reflexul morţii ”în fiinţă şi arată, deopotrivă, incapacitatea de a depăşi imediatul, pentru a descoperi sintaxa flexibilă în care intră acesta. Poemele absorb revărsarea apei şi ignoră evoluţia lumii. Ridică episodul (fragmentul) la rang de întreg, pulverizâ‰nd realitatea ”într-o dezordine sfăr‰âmicioasă. Lemnul putred, ”învălmăşirea reziduală, “un mucegai mai dens ca varul” sau cerul cariat derivă dintr-o lume spectrală, în care existenţa se confundă cu un pelerinaj agonic.

Δntre polul ”îngheţului şi cel al dispersiei lichide: “doar ca o umezeală / care se prelinge şi ”îngheaţă la loc, trupul meu. // cu ad‰âncimi de sute de metri, cu trepte / care coboară, trupul meu. // o coborâ‰re lentă, prin ”întuneric. printr-o apă î”ngheţată. / doar propriu-mi corp. trec repede prin el, mă opresc. / aşa mor animalele î”n captivitate. cu gheaţa solidificată de-a lungul gâ‰tlejului. // î”ntr-o iarnă pe care am dus-o cu mine. într-un trup din care apa intră şi iese.” (Apa)

Condamnat la aşteptare şi cu un singur elan (al vegherii) – astfel apare ”însinguratul personaj liric, a cărui sensibilitate afectivă se izbeşte de o neî”ntreruptă absenţă. P‰ână şi ”în rarele clipe î”n care pare aproape, bărbatul se dovedeşte a fi compus din particule incapabile să formeze un î”ntreg. Cuvintele se surpă, ritualul erotic se diluează iar conduita prezenţei trădează supremaţia rece a absenţei (Semănăm). Însă a da iubirii o şansă î”nseamnă a ”învăţa să veghezi. Să aştepţi. În poemele Andrei Rotaru, vegherea se răsuceşte spre priveghere iar aşteptarea unei prezenţe devine totuna cu aşteptarea (şi ”întâ‰lnirea) sfâ‰rşitului, ”într-un ţinut plin de cireşi uscaţi : “”înaintez printr-o livadă de cireşi uscaţi ca printr-un tunel subacvatic, / frunzele au fost colorate ”într-un roşu atâ‰t de crud ”înc‰ât / la fiecare lucire a pămâ‰ntului par că iau foc. nişte peşti i saltă corpurile, / şi le agaţă de crengi. o corabie cu lemnul putrezit alunecă prin iarbă”… (Corăbii)

Cu un vizionarism care-şi conţine şi doza de risc involutiv, Andra Rotaru exploatează fantasme şi sugestii, excesul unei stări şi anemia ei tulburătoare. Mixează o pulbere expresionistă cu fluiditatea imaginii suprarealiste. Nu o realitate conturează Ţinuturile sudului, ci mişcarea continuă a mai multor realităţi, impregnate de emoţii, câ‰ntărite prin nervi şi sesizabile prin simţuri: “recunosc dimineaţa / după zgomotul unui bătrâ‰n ”în scaun cu rotile. / picioarele lui goale pedalează la nesfâ‰rşit. / aici viaţa î”ncepe printre zăbrele. m㠔mbracă î”n rochii interminabile, / şi viii î”mi aprind lumâ‰nări. î”n st‰ânga, o clopotniţă veche. // ”în ea, dansul meu devine violent, / î”mi leagănă trupul. prin dreptul ferestrelor zidite, / ”într-o lumină care creşte. / şi nici buchetele de păm‰ânt şi nici ochii celorlalţi / nu ajung ”în camera asta. ca o imitaţie, / de parcă dai cu iarbă peste cearşaful care mă acoperă / şi î”ncerci să-mi faci un contur” (alte dimineţi). Mişcarea realităţilor care alunecă una ”în cealaltă face ca perimetrul imprecis al ţinuturilor… să fie imposibil de trasat. Nici nu era aceasta menirea poeziei.

Ceea ce contează este tocmai pregnanţa acestei imprecizii. Nuanţarea ei lirică. Transfigurarea. Sau discreţia mărturisirii, felul ”în care viziunea prinde contur din emoţii, evit‰ând (fără efort sesizabil) ispita derapajelor teatrale. Aşa cum apare ”în poemele Andrei Rotaru, relieful interiorităţii defineşte un anume fel de a fi viu. Şi inspiră, iată, aventura unei poezii care pretinde iradierea vegherii, alături de reţetarul privegherii nedefinite. C‰ât se ”întinde claviatura de posibilităţi lirice ale autoarei, vom vedea la următoarea carte. Şi spun că o aştept cu destulă nerăbdare.

 

Categories
interviuri cu scriitori news

Next destination: PICA (Portland, Oregon)

acomodarea implica: http://www.youtube.com/watch?v=Qqt6iPjrTQs&feature=related

si un pic de http://www.pica.org/

Categories
interviuri cu scriitori news

Poemul “Pielea”, în traducerea lui Pere Bessó

La  Pell
com que només dins de la pell pot respirar,
ella es recobreix. Una pell en què les mans s’ajusten
al llarg del cos. un cobertor viu, amb terminacions nervioses i porus.
i passa per cossos estranys, i ja no respira, i riu burleta.
Els dies aquests són nombrosos. Els dies aquests tu rius, ella riu, no ens apropem.
En cada separació de tu es fa una pell encara més vívida,
amb terminacions nervioses i porus
m’ompli el cos de tanta pell. Li dic el festí de la pell
i ella, atordida, imita com fins ara
la capacitat de respiració.
Són dies en què s’assembla a una muntegada
d’espellifats. Amb la pell de ningú. Amb la pell llesta per a aprofitar-se
de sí mateixa. i com més burleta
menys puc respirar

Pielea

cum doar într-o piele mai pot respira,
și ea se acoperă. o piele pe care mâinile o potrivesc
de-a lungul trupului. un înveliş viu, cu terminaţii nervoase şi pori.
şi trece printre corpuri străine, şi nu mai respiră, şi râde batjocoritor.
zilele astea sunt numeroase. zilele astea tu râzi, ea râde, nu ne apropiem.
la fiecare îndepărtare de tine se face o piele încă şi mai vie,
cu terminaţii nervoase şi pori
îmi umple trupul cu atâta piele. îi spun festinul pielii
şi ea, buimacă, imită ca şi până acum
putinţa respiraţiei.
sunt zilele în care seamănă cu o adunătură
de jerpelituri. cu pielea nimănui. cu pielea gata să se înfrupte
din ea însăşi. şi cu cât e mai batjocoritoare,
cu atât mai puţin
pot respira.
Categories
interviuri cu scriitori news

Sofia: Poetics (26-29 august 2011)

Nu știu dacă voi învăța vreun pic de Ruchenitză până la plecare, dar voi încerca:)

Mai multe detalii aici: http://www.agentiadecarte.ro/2011/08/andra-rotaru-si-claudiu-komartin-invitati-la-festivalul-international-de-poezie-de-la-sofia/

 

Categories
interviuri cu scriitori news

“Paradoxul Penelopei” de Teodora Coman, Poesis Internaţional (iunie 2011)

Zona feminităţii cu apele ei instabile, dar niciodată haotice sau ameninţătoare, micile expansiuni şi retrageri, fluxuri şi refluxuri… acestea sunt ţinuturile sudului, porţiunile unei subiectivităţii domolite, dar în permanentă derivă, surprinsă într-o expresie soft şi derulată au ralenti, după model cinematic. Peste tot dai de discreţia şi instabilitatea curgătoare a apei sau a nisipului ca substanţe poetice predilecte, cu dualismul lor inevitabil: pe de o parte, fluidizează atingerea, împiedică imobilismul posesiei, dar pe de alta, prezintă riscul imposibilităţii de închegare, de articulare a discursului poetic. Ai impresia că poemele par a se scurge printre degete din plăcerea pură a contemplării imaginii de sine, care subscrie la  scenariul repetitiv al unei evadări şi regăsiri iluzorii în altul. O iubire evanescentă, mai mult fantasmă decât realitate, iniţiază o expansiune  reversibilă contra timpului ireversibil, dar într-un fel mereu şovăitor, ceea ce introduce subtil ipostaza regresivă a Penelopei, a revenirii în punctul incipit al trăirii. Se alunecă încontinuu, se glisează chiar şi pe iarbă, însă euforia nu e deplină din cauza inevitabilelor reziduuri autobiografice, ocultate de un metaforism thanatic. Fie că e vorba de buşteni, ochi uscaţi, stinghii, trupuri plutitoare ca fragmente identitare, bucăţi de gheaţă, ghirlandele unor iubiri de demult, vaporul de lemn care poartă morţi sau particulele dintr-o veche clepsidră, ele nu pot fi separate de valul cu care fiinţa se inundă controlat, aşa că sunt integrate în dimensiunea pur decorativă a feminităţii: „mă împodobesc cu resturi fărâmiţate. sunt mulţumită./ am un perete capitonat/ cu crengi. acum păsările pot veni oricând”. Totul pluteşte într-un soi de indeterminare din teama de a nu se pierde nimic din trăire în momentul revenirii în real, a cărui rezistenţă este probată după modelul clepsidrei, al întoarcerii cu susul în jos şi invers.

 

Prin imaginea obsesivă a curgerii, eul proiectează, la nivelul trăirii, senzaţia de eliberare sub forma recuperării unor porţiuni din propriul spaţiu psihic: „este doar o zi în care merg din nou/ şi străzile încep să crească din mine./ trec pe lângă ceilalţi cu ochii închişi/ până la următoarele drumuri/ şi totul se opreşte.// ca un vis în care ne ţinem de mâini şi ele devin tot mai mari,/ ne însoţesc peste tot, aproape libere./ ca nişte copaci care sparg acoperişul şi se mută deasupra noastră. (…)”. Gradul de senzitivitate este verificat de fiecare dată întocmai ca o fiinţă care a experimentat un coşmar nemărturisit, prin efectul palpabil al lipirii sau al îmbibării: „adorm cu ochii îndreptaţi spre ferestre. din când în când pe ele se prelinge apa. o simt de jur împrejur. nu pot să deschid ochii. ştiu că se adună. mai e puţin pînă va începe să inunde camera. cearşafurile de pe mine se umezesc. pielea bălteşte în ele ore în şir. apoi, ţesăturile se umflă. un muşchi verde direct din pânze. se târăşte pe piele. mă înfăşoară. îmi forţează mâinile să se apropie de pervaz. atunci ele devin rigide. cu palme lipite de osatură, apa se scurge printre degete. muşchiul continuă să crească până la fereste, se agaţă de perdele şi de acolo porneşte cu tot cu mâini spre tavan.”

Rostirea confesivă se fluidizează la maximum prin meandrele descriptive, bune conducătoare ale ezitării prelungite. Faţă de primul volum, Într-un pat sub cearşaful alb (Editura Vinea, 2005), pare că s-a trecut în extrema cealaltă: dacă atunci cuvintele se dispuneau mimotic, intermediat, opunând rezistenţă la decriptarea sensurilor, acum domină un regim al lejerităţii; spaţiul poeziilor s-a aerisit foarte mult, imaginea se focalizează pe câteva nuclee recurente  precum fereastra, tavanul, peştii, cuiburile de păsări, lemnul cu proprietăţile lui multiple, de la cele plutitoare la cele lichefiante sub acţiunea unui presimţit mucegai…totul într-o dinamică aproape suprarealistă în care contururile se pierd, lucrurile se întorc pe dos  fără emaciere, tavanul e o fereastră numai bună de scormonit, solidul şi lichidul se relativizează iar carnea îşi freamătă lanurile sub priapismul ideal al dorinţei: „când trupurile se apropie repede şi încep să semene/ suntem gata să ne vorbim./ ne întoarcem corpurile pe dos/ ne ţinem puţin respiraţia/ şi tălpile se desprind//suntem la fel de goi. o apă curge peste noi/ peste alte cărnuri./ şi e doar o vară,/ un asfalt care se adânceşte în alt asfalt,/ o căldură care îmi înnădeşte degetele în păr,/ aproape ca o amânare a tuturor verilor”. Poezia nu este spectaculoasă la nivelul expresiei sau al viziunii pentru că pe poetă pare să o intereseze, în primul rând, dinamica discontinuă a propriei trăiri, redescoperită prin încheierea unui pact de neagresiune cu sine, chiar dacă asta implică riscul cantonării în formula poemului de atmosferă, cu o miză mai mult vizual-cinematică decât revelatorie. Eul îşi dispută spaţialitatea; prin urmare, el e şi „caii sălbatici”, şi „albia” de unde se poate inaugura sau reîncepe, dar parcă mult mai mult se preferă ca urmă lăsată fie sub forma mucegaiului, a stratului verde de muşchi sau a ierbii, fie sub cea a adânciturilor sau a cutelor proaspete lăsate direct pe aluatul cărnii. Da, o schimbare radicală de viziune a intervenit aici faţă de primul volum, în care cearşaful păstra semnele încleştării, ale unui eu încarcerat sub imaginea altui eu, cel al Fridei Kahlo, aşadar era un mediator între două tipuri de receptare a lumii, una poetică, cealaltă picturală… Imaginea a ieşit complet de sub iconografia împrumutată, încriptată a pictoriţei mexicane pentru a se putea recupera din autenticitatea trăirii: „lucrurile frumoase au înfăţişarea/ animalelor ce se împerechează în haite.” Aşadar, în Ţinuturi, mişcările sunt mai libere, s-au debarasat de corsetul incomod al referinţelor extraliterare  şi se înscriu în această dialectică, mai mult vizuală, a intimităţii feminine, sprinţară şi vulnerabilă, protectoare şi protejată, în acelaşi timp, ca într-o bandă a lui Moebius, în care sensibilitatea (atribut al sufletului) şi senzitivitatea (atribut al trupului) se substituie la nesfârşit. De altfel, autoarea strecoară mai multe indicii care fac trimitere la schimbarea de optică, la intenţia de a înlătura orice fel de filtru la nivelul receptării: pielea însăşi, ca strat organic indispensabil, fie cade sau curge în blânde exuvii, fie se întoarce pe dos, ca o mănuşă, pentru a exhiba, fără echivoc, interioritatea: “(…) ai ochii/ blânzi, o piele întoarsă de cal.”; “au rămas nişte urme răspândite pe întinderi de gheaţă. urcă şi coboară,  se rotesc. pieile noastre au trecut de prea multe ori unele pe lângă altele. – în noi încă se zbat dimineţile-. încercăm să ne ţinem unul de altul, împreunaţi, încă puţin.” Efectul obţinut este exact invers: pielea se substituie cearşafului însuşi prin uşurinţa desprinderii iar „cearşafurile” realului se mulează, protector, pe fragilitatea eului feminin.

 

Nimic nu este definitiv, totul se amână, totul este pretextul unei reveniri, al unei repetabilităţi care are grijă să nu epuizeze nimic dintr-o dată, ci să valorifice tăcerea şi absenţa mai degrabă decât surpriza. În această nostalgie a incipitului, era firesc să se insinueze discret ipostaza Penelopei care-şi desface premeditat fiecare gest, dar nu sub forma narativă, consacrată a ţesăturii, ci sub cea a unei implozii vizuale: “mă întrebi  ce am vrut să spun. după fiecare întâlnire/ rămâne şi mai mult nespus, ca o casă/ pe care îmi imaginez că o arunc cu ochii în aer, / apoi trebuie să plec./ şi chiar dacă te opreşti lângă mine, să mă înveţi/ că pentru noi există doar amânări, că nu o să dispară nimic, niciodată,/ nu înaintez.” Această Penelopă are alt atu: iluzia optică. Ea savurează manipulările vizuale ale propriului spaţiu interior iar destrămarea este, de fapt, o derulare înapoi a imaginii. Textele contribuie la recompunerea sau reasamblarea proiecţiei de sine într-un mod paradoxal: referentul central, Penelopa, trişează, fuge din cadru. Ne momeşte cu anumite detalii pentru a ne distrage atenţia de la propria ei inconsistenţă. Probabil că acest lucru se explică prin teama femeii de stagnare, de ipostaza mult prea statică a aşteptării fidele, aşa că dispare temporar din dorinţa nemărturisită de a se redescoperi ca noutate: “lucrurile frumoase trebuie să rămână doar frumoase. o primăvară nesfârşită ar fi monstruoasă. mai bine vorbeşti despre o casă cu ape decât să fii acolo.” Numai că Penelopa nu a avut niciodată verva inventivă a soţului ei, aşa că preferă, în ultimă instanţă, ambiguizarea: nici nu schimbă ceva în trucul previzibil al destrămării, nici nu îi pune  cu totul capăt.

Deşi se simte ca o formă insinuantă de autonegare, trişarea nu are, totuşi, forţa de a se impune ca opţiune suficient de clară în faţa ezitării. Cred că mai multă ironie i-ar fi permis Penelopei să îşi învingă această vulnerabilitate.

 

Categories
interviuri cu scriitori news

“Nights in White Satin”, o formă capricioasă de poezie, la Centrul de Artă Contemporană LC Foundation


Înregistrarea video aici: http://www.youtube.com/watch?v=DMKyD15nsuA

Miercuri, 22 iunie 2011, ora 18:00, la LC Foundation – Centru de Artă Contemporană (Calea Victoriei 25, Bucureşti), va avea loc o seară de poezie cu Nora Iuga, Octavian Soviany, Iulia Militaru, Livia Roşca, Miruna Vlada, Andra Rotaru, precum şi un performance realizat de Chris Tănăsescu. Moderatorul evenimentului: Felix Nicolau. Evenimentul, în acest spaţiu de artă contemporană, propune publicului o interacţiune firească a poeziei, cu artele vizuale. Spaţiul expoziţional devine un cadru propice şi un stimulent pentru lectura poetică. În perioada 10-30 iunie 2011, la LC Foundation (http://www.lcfoundation.ro/) pot fi vizitate expoziţiile “Vita, Morte e Miracoli – scena unei crime perfecte” de Michele Bressan şi “Wishes for Japan – Dorinţe pentru Japonia” de Maria Be.

Seara de poezie “Nights in White Satin” îşi ia drept moto versurile formaţiei “Moody Blues”: “Nights in white satin, never reaching the end,/ Letters I’ve written, never meaning to send./ Beauty I’d always missed with these eyes before./ Just what the truth is, I can’t say anymore.”, încercând să ofere publicului un mic tablou din poezia contemporană.

Orice poem adevărat este infinit, şi, astfel, este şi cântec şi expresie video, pentru că un poem este o persoană şi o persoană este un poem (o muzică, o imagine, o grafică, un graf) care nu există decât împreună cu alte persoane într-o frază ritmic perpetuă ce se traduce mereu în alte şi alte moduri. (…) Poezia a fost “de la mama ei” menită spectacolului şi funcţiilor ceremoniale şi comunitare, ceea ce nu i-a diminuat forţa lirică, imaginativă şi existenţială. Din contră! Poezia este “de la sine” (şi prin “celălalt”) suflu şi mod co-operativ şi multi-media. Adresându-te celuilalt, centrându-te pe celălalt, te descoperi şi te creezi pe tine. Poezia se redescoperă ca formă şi tehnologie, ca fuziune a intimului cu comunitarul, ca liturghie seculară.”, a spus Chris Tănăsescu.

Parteneri media: AgenţiadeCarte.ro

* Mai multe detalii la pagina web: http://www.agentiadecarte.ro/2011/06/nights-in-white-satin-o-forma-capricioasa-de-poezie-la-centrul-de-arta-contemporana-lc-foundation/