De curând, la Editura Tracus Arte a apărut volumul de poezie “Extazul Sfântului Markon”, de Marius Conkan. «Extazul Sfântului Markon este cartea care dovedeşte, fără dubiu, măsura forţei poetice şi a originalităţii lui Marius Conkan. Aici, el aduce la lumina zilei o lume de umbră, adâncă şi convulsivă, exprimând-o cu claritate şi cu o (auto)cruzime tulburătoare.» (Sanda Cordoș) Andra Rotaru a dialogat cu Marius Conkan, iar interviul este preluat de pe AgenţiadeCarte.ro
Volumul se deschide cu experienţele rutiniere ale unui copil şi ale familiei sale, într-un timp postrevoluţionar. Primele lucruri la care suntem părtaşi e atmosfera emoţională “aseptică” – “nu mi-am atins părinţii decât la aniversări”, care, în timp, lasă semne: “nu suport nici acum saliva pe care limba cuiva mi-o lasă pe piele.”
Volumul Extazul Sfântului Markon (apărut la editura Tracus Arte, în 2012) este construit, prin cele cinci “Ascultări” ale sale (un soi de capitole ordonate în crescendo), ca o călătorie inițiatică a unui personaj care dobândește mai multe forme de sfințenie, înțelese ca un evantai de identități cu naturi diferite, pe care acest personaj și le asumă prin câteva gesturi esențiale. Dar despre ce sfințenie este vorba, întrucât imaginarul cărții atacă doar pe alocuri problematica sfințeniei clasice, creștine? Mi-e greu să vorbesc despre această carte, mai ales că lectura mea de autor cu siguranță nu concide cu posibila lectură a variaților cititori, dar cred că sunt câteva poeme-cheie ale volumului care mărturisesc despre continua râvnă a lui Markon de a fi un om ca toți ceilalți oameni, mai exact de a renunța la ceea ce îl face atipic și inadecvat lumii în care trăiește. Vizionarismul cărții, care este în mică măsură de factură ginsbergiană, reprezintă una dintre căile de acces la o existență formulată în termeni cât se poate de profani. Mai exact, a fi sfânt constituie, din această perspectivă, gestul de a descompune și recompune, printr-un demers vizionar, lumea cotidiană și cea a literaturii din care Markon își trage seva creatoare. De aici dialogul permanent, conținut de paginile cărții într-un mod deloc livresc, cu literatura unor poeți universali, precum Rimbaud, Pound, Lorca, Ginsberg ș.a., în încercarea de a recupera un fond al poeziei care poate comunica perfect cu poezia mai nouă din spațiul românesc (și nu numai). Pe de altă parte, ultimul vizionarism, cu care se identifică Markon, are și latura sa anti-vizionară, marcată, în poeme întregi, prin neputința de a mai exprima, folosind limbajul poetic, ceva elocvent și revelatoriu pentru lumea în care trăim (fapt care, poate, nici nu mai este necesar). Tocmai de aceea, una dintre soluții este ca poetul (în volum Markon) să devină ceilalți, să renunțe la ipostaza de făptură profund individualizată prin traumele și obsesiile sale și să fie un om multiplu. Ca să nu mă îndepărtez prea tare de sugestia ta de lectură, pot spune că zona emoțională aseptică, sterilă a copilăriei, cu care debutează volumul, e locul de unde își începe Markon odiseea de a fi mereu altcineva (de la stâlpnic sfânt, la făptură profund integrată cotidianului).
“Când scrii despre degete ar trebui să cunoşti întreaga lor utilitate.” Cu aceste degete românii se îndreaptă către înavuţire spontană sau trudnică…
Ai înțeles perfect ironia din aceste versuri, dar cred că metafora degetelor, prezentă în primul poem al cărții, ar trebui neapărat legată de cea a zmeurei care domină copilăria sfântului. Or, gestul culegerii zmeurei cu degetele (gest care mediază întâlnirea lui Markon cu imaginea mamei) este analog cu gestul pe care personajul îl face în scrierea “evangheliei” sale poetice. Să culegi zmeură poate fi la fel de important ca gestul unui scriitor care își culege imaginile din propriul cap și le preschimbă apoi într-o poveste plină de însemnătate pentru viața lui și, probabil, chiar și pentru viețile altora. Copilărind într-o zonă montană, imaginea zmeurei sălbatice îmi amintește lucruri pe care nici acum, după ce am scris această carte, nu le pot înțelege întru totul. Ceea ce știu sigur este că pentru zmeură sunt necesare degete la fel de dibace ca și pentru scris.
Care este rolul “luzărilor”?
“Luzării” apar, cu precădere, în Soporia, volumul meu de debut, apărut în 2009, la editura Vinea. În Extazul Sfântului Markon, referința la “luzări” poate fi găsită într-un singur loc, atunci când Markon vorbește despre existența “stranierilor” din Italia, a celor care sunt nevoiți să renunțe la tot (la țară și la identitate) pentru o viață care le este refuzată în lumea pe care o abandonează. Și ei se numără printre sfinții care sunt pomeniți în poemul final al cărții, întrucât termernul “luzăr” nu are nimic peiorativ, dimpotrivă, în el se amestecă forme de sacrifiu și sfințenie care au parțial sau deloc legătură cu sacrificiul și sfințenia clasice (așa cum nici sfinții lui Ginsberg nu sunt, în structura lor interioară, niște sfinți după șablon).
Dacă “despre frică nici măcar sfinţii nu pot mărturisi”, cine poate?
Despre frică ni se povestește destul, în viață și în literatură, așa încât nici sfinții și nici poeții nu mai pot mărturisi nimic despre frică, deoarece atât sfințenia, cât și poezia sunt dincolo de moarte, care este cea mai tulburătoare frică dintre toate.
“beţia înnoadă şi deznoadă totul ca un război de ţesut”
Versul face parte din Sfântul (poem-graf), unde Markon este un stâlpnic-profet, care își bea votca numinoasă, în ritualul de scriere a celei din urmă evanghelii. Matematic, graful este o structură autosuficientă, alcătuită din noduri și muchii, iar metaforic el este un soi de piramidă goală, care trebuie umplută cu materie (umană, spirituală) și în care călătorești ca într-un labirint. În carte, lumea însăși este un astfel de graf pe care stâlpnicul îl modelează, potrivind nodurile și muchiile în așa măsură încât Markon croiește lumii un alt chip, iar sfinții nu mai sunt ori nu mai pot fi ce au fost. Și, da, beția înnoadă și deznoadă și limbi, nu doar muchii de graf, ceea ce este destul de folositor poeziei.
Ce se întâmplă atunci când sfinţirea încetează, când căderea se opreşte, când înălţarea nu mai are loc?
În acea clipă, sfântul devine om, iar extazul său atinge climaxul, dar în alt sens decât în Extazul Sfintei Tereza, sculptura lui Bernini, la care face trimitere titlul cărții și unul dintre poemele “Ultimei ascultări”.
“Sunt sfânt că nu-s sfânt”, spune personajul în “A patra ascultare: Cantos”.
Acest vers exprimă contradicția interioară a personajului Markon, care este sfânt pe măsură ce se umanizează și ajunge să înțeleagă, în mod clar și distinct, mecanismul lumii pe care o trăiește prin intermediul mai multor identități asumate. Citită în această cheie, Extazul Sfântului Markon este cartea unui om care nu mai încearcă să părăsească lumea prin poezie, ci călătorind prin diferite straturi ale realității interioare și exterioare, el înlocuiește revolta cu resemnare și indiferență.