Off

Prima zi de Bookfest şi un sabor especial…

Astăzi a fost o zi bună. Încep ca dependentul care după ce se lasă de vicii, îşi scrie în carneţel dacă mai poate sau nu, încă o zi … Eu nu am mai putut nici o zi fără,

aşa că la ora 11:00 am ajuns la deschiderea Bookfestului (Romexpo). Ştiam că vine şi un scriitor spaniol, Lorenzo Silva, pe care l-am cunoscut în noiembrie 2009, la un festival de literatură în Mexic. Romexpo m-a întâmpinat cu o uriaşă caniculă (31 de grade), dar cu o atmosferă de vacanţă, lejeră, fără crispări inutile.

M-am bucurat mult de revederea cu Lorenzo şi apoi nu am mai fost atentă la tăierea panglicii festive, la discuţiile din jur, la nimic. Am încercat să asist la un discurs de inaugurare, din gama lucruri “care trebuie făcute”. Venisem cu o prietenă care nu a rezistat şi a început să se plimbe pe la standuri. A venit cu aparatul foto la mine spunându-mi să vin repede să văd ceva. Acel ceva era coperta cărţii mele, “Ţinuturile sudului”, de dimensiuni uriaşe, lipit de un parapet al standului editurii. M-am pozat cu marea, cu titlul, cu coperta şi am pupat pe toată lumea care îmi ieşea în cale (dintre cunoscuţi). Şi afişele de la Cartea Românească & Polirom sunt reuşite, cu pozele autorilor ce îşi lansează volumele acum (Despot, Duţescu, Oişteanu ş.a.)

O altă surpriză plăcută a fost să văd că, în cadrul Salonului de carte în limba spaniolă existau şi multe cărţi ale autorilor români traduşi în spaniolă. O altă bucurie: Volumul “En una cama bajo la sabana blanca” (omologul în traducere spaniolă al volumului “Într-un pat sub cearşaful alb”) apărut la Bassarai Ediciones în 2008, este pe raft. Nu ştiu cine e “vinovatul”, dar m-am simţit tare bine să văd că acum vine el la mine, nu mă mai duc eu în ţara lui de provenienţă editorială. După multe drumuri printre standuri şi o grămadă de cărţi reduse cumpărate (30 de cărţi şi noi şi f bune pot fi achiziţionate cu doar 200 de RON!, ceea ce nu se prea întâmpla la alte târguri), am fost întrebată de Lorenzo Silva dacă vreau un crime fiction sau altceva, dintre cărţile care îi fuseseră aduse la târg. Nu ştiu de ce nu beneficiază încă de o traducere în română, dar până atunci voi încerca să citesc “El blog del Inquisidor” . Autorul poate fi găsit şi pe www.lorenzo-silva.com.

Apoi am stat la o terasă şi am băut cred că prima bere pe 2010 cu Ileana Mălăncioiu şi White Noise, pe o ploaie agitată, de vară.

PS: Revin poate mâine, după lansarea “Ţinuturilor sudului”. Şi revin şi cu poze ale celor doi invitaţi ce vor vorbi despre volum, Nora Iuga şi Octavian Soviany. Pentru „uitaci”, lansarea mea e la ora 16:00, la standul Editurii Paralela 45!

Off

Post Maratonul de Poezie şi Jazz

În seara zilei de 4 iunie 2010, începând cu ora 22:00, foaierul Teatrului Naţional de Operetă “Ion Dacian” a devenit spaţiul în care 33 de poeţi s-au întâlnit faţă în faţă cu jazzul, într-un maraton de poezie şi jazz ce a ţinut până în dimineaţa zilei de 5 iunie 2010, ora 05:00. Aflat la cea de a doua ediţie, “Maratonul de Poezie şi Jazz” a adus pe scenă nume de referinţă ale literaturii române contemporane. A fost o a doua ediţie mai densă, mai bine organizată, care naşte deja ideea de continuitate iminentă a acestui tip de eveniment.

Unul dintre seniorii ce au participat şi la această ediţie, Ioan Es. Pop ne-a mărturisit spre finele nopţii de maraton: “Cu cât sunt mai mulţi poeţi şi muzicieni, înseamnă că literatura şi muzica au un sens mai intens, au o putere mai mare de iradiere, dovadă că în seara aceasta, după părerea mea, faţă de anul trecut, lucrurile au fost mai bine rulate şi publicul a fost mai apropiat şi mai convins de faptul că 33 de poeţi pot să facă o mică armadă literară. Odată pornit un astfel de eveniment, înseamnă că există foarte mulţi entuziaşti care le imaginează. Întotdeauna imaginatorii stau în faţă, sunt ca nişte căpitani de corabie şi stau în faţa celor ce sunt aşteptaţi să se înroleze la drum, pentru descoperirea unei Americi, poate interioare.” Tot mini reportajul pe www.agentiadecarte.ro

La final fredonez California Dreamin`:)

Off

A sosit din tipografie cartea!Zilele astea e la TNCP (2-5 iunie 2010) la standurile de la USR

Veştile bune apar în timp ce-mi fac somnul de dimineaţă, aşa că nu ştiu ce să mai zic, să dorm mai mult? După telefonul primit de la Editura Paralela 45, am plecat pe fugă spre USR- transformată în TNCP (Târgul Naţional al Cărţii de Poezie) şi a fost o surpriză plăcută să aflu că volumul bătea autostrada Piteşti-Bucureşti către Târgul Naţional al Cărţii de Poezie…La sediul USR atmosfera e super, îţi fug ochii şi nu ştii ce să alegi, iar banii, dacă îi ai, îţi rămân pe acolo. Nu regreţi! Am dat nas în nas cu câţiva scriitori dragi mie, aşa că le-am dat deja Ţinuturile, altora urmează să…Apoi am luat-o pe draga mea Simona Vilău de braţ şi ne-am învârtit între Romană-Universitate-Lipscani. Mă simţeam ca-n vacanţă, iar drumeţia pe Lipscani (ptr. relaxare) s-a soldat cu câteva vopsele pe haine şi-n plămâni. Artele plastice-s la ele acasă pe Lipscani, asta e clar! Ah, încă o întâlnire memorabilă…a fost revederea unui fost coleg de la Tonitza, Marius Ghiţă…au trecut vreo 12 ani de la terminarea liceului. Iar Ţinuturile sudului ne-au adus faţă în faţă. (Merci!) Ce pot să spun, I`m excited, iar mâine e şi Maratonul de poezie şi jazz…unde cartea va circula pe scenă, prin scenă, prin bar, prin pian, peste tot! Sau aşa mi se va părea mie. Iar la prima oră se va duce cu tot cu mine la Mogoşoaia pentru filmări lângă lac. Ileana Bâja rulls & Poezie pe pâine!

Aici redau câteva fragmente despre Ţinuturi, scrise de oameni dragi, Marin Mălaicu-Hondrari şi Livia Roşca, pentru că am optat ca pe volum să nu apară decât versuri…într-un final.

Ce sunt “Ţinuturile sudului”? Ce geografie au şi ce vietăţi le populează? Cine le stăpâneşte? Se bat sau nu, între ele, aceste “Ţinuturi ale Sudului”? Nu sunt întrebări spectaculoase, dar sunt legitime pentru orice fel de geografie, chiar dacă simbolică precum aceea creată de poeta Andra Rotaru. Iar eu, care ştiu deja răspunsurile, îţi spun un secret: “Ţinuturile sudului” sunt două suflete ca două plăci tectonice desprinse cândva din aceeaşi bucată. Toată cartea este un minunat poem de dragoste în care apropierile şi depărtările îndrăgostiţilor sunt dramatice, vii, dar deloc patetice. Ţii în mână un volum de poezie cu efectul unei şedinţe de hipnoză pentru că “Ţinuturile sudului” sunt ale Andrei Rotaru, însă pot fi, în întregime, şi ale tale.” Livia Roşca

“E  aşa cum bănuiam: Ţinuturile sudului sunt fascinante, pline de visare. Şi mai e ceva aşa cum bănuiam: despre poezie nu se poate vorbi, numai că Andra Rotaru vine pe urmele lui Wittgenstein şi adaugă: despre ce nu se poate vorbi e încă şi mai greu să se tacă.” Marin Mălaicu-Hondrari

Off

A venit şi coperta Ţinuturilor…cu happy end

Aceasta este şi sper să fie cu noroc! După nişte variante de coperte, aceasta este cea finală. Cu o mică remediere a unui cuvânt despărţit greşit, aşa va arăta!

Off

Un prim interviu înainte de lansare

Spre ce “punct cardinal” al poeziei ne îndreaptă volumul “Ţinuturile sudului”? Te consideri ancorată suficient în prezentul literar? Şi, dacă da, cu ce se “mănâncă” el?

Dragă Simona, de când eram mic copil am avut probleme cu roza vânturilor şi ale ei puncte cardinale. Nu am reuşit niciodată să aflu cum e să mergi prin locuri necunoscute, ghidat fiind de N, S, V, E, busole sau muşchi de pământ. Mi se pare o impietate să vrei să ajungi undeva în momentul în care singurul lucru cu adevărat posibil este neprevăzutul. Îmi este mai aproape. Ştii că aceste Ţinuturi s-au creat din ceva ce apărea şi dispărea, încât nici un spaţiu în care intram pentru a mă acomoda cu el nu-mi lăsa posibilitatea de a rămâne. Aşa cum şi scriu, lucrurile frumoase nu au voie să dureze prea mult. Mai întâi trebuie să fie monstruoase pentru a le simţi savoarea, apoi e bine să pleci de acolo. Rămâi cu ceva ce nu uiţi. E ca un mariaj să scrii. Sunt primele luni de nebunie totală, apoi o decandenţă în care musteşti. Am vrut ca aceste Ţinuturi să fie precum poveştile pe care ni le citeau adulţii în copilărie, un spaţiu în care intrând, simţi că se poate întâmpla aproape totul, că bucuria există nestingherită de nimic, că persoanele dispărute pot fi vii, că “nefericirea doare”, că poţi arunca doar cu o privire, precum în “Zabriskie Point”, casele în aer. Şi nu eşti sigur de ceea ce se întâmplă în aceste spaţii, siguranţa nu este punctul forte în Ţinuturi, până în momentul în care te simţi iar dependent de stările pe care le-ai avut trecând prin ele. Şi nu-ţi mai pasă de tine, vrei cu orice preţ să mai guşti exact din lucrurile de care ţi-e teamă, pe care te fereşti să le întâlneşti în viaţă.

Nu mă simt ancorată în prezentul literar, dacă acesta se traduce prin mondenitate, prietenii constante cu diverse persoane…De abia îmi iau mie pulsul. Încă trăiesc cu senzaţia că nu mă simt ca peştele în apă printre cei înconjurători, probabil că şi las impresia că locul meu nu e acolo. Îmi plac schimbările. Îmi place să stau în casă. Îmi place să mă “amestec” cu pământul, cu mâlul, cu livezile de cireşi uscaţi. Dacă aş răsturna un pic întrebarea ta, ar ieşi: e suficient prezentul literar?, şi ţi-aş spune: nici nu există. Ce e prezent ca prezentul trece.

De unde ai pasiunea aceasta nebunească pentru ţinuturi îndepărtate, dacă nu geografic, cel puţin afectiv? Ce leagă primul volum de al doilea?

Am copilărit pe malul Mării Negre. Stăteam cu orele la ţărm, uitându-mă spre larg. Tânjeam să mă fac marinar, dacă ar fi fost posibil. Luam exemplul unchiului meu, Aurel. De atunci ştiu cum miroase ceva venit de departe. Nucile de cocos, bananele încă necoapte, gumele şi abţibildurile cu indieni care se imprimau pe pielea mâinilor. Din fiecare voiaj pe mare, unchiul îmi mai aducea câte ceva, îmi mai povestea cum e în Bankok, Singapore, Tripoli, Barcelona…am sute de vederi de acest fel. Mă fascinau coralii. Îi puneam în vase cu apă, puneam şi peştii aduşi de bunica de la piaţă, încercând să-mi creez propria mare. Un ţinut.

Volumul acesta probabil că a simţit nevoia să apară când ceva din mine l-a chemat. Sunt tot ceea ce vine şi pleacă, sunt Constanţa aceea de demult, sunt în primele dimineţi, sunt în mirosul casei de la Constanţa. Şi când ceva din prezent a redeşteptat acel spaţiu, s-au suprapus persoanele dispărute cu cele reale, am atribuit persoanelor din prezent acel iz de apă stătută. E bine să scrii, nimic nu rămâne, nimic nu pleacă, şi totuşi, uneori autorul e cel care uită şi îşi doreşte să distrugă ce a construit.

Primul volum se leagă de al doilea într-un mod straniu. Îmi place să mă arunc cu capul înainte în lucruri pe care nu le pot controla, deşi e distructiv uneori. Emoţional mai ales. Nu pot fi decât subiectivă vorbind despre aceste lucruri. Scriu despre lucrurile cărora le pot rămâne fidelă emoţional. Iar nestatornicia e una dintre aceste constante. Hilar.

Descrie-ne, în câteva propoziţii, traseul către acest “sud” al poeziei. Pe unde trebuie să meargă cititorul ca să dea de punctul terminus al odiseei acesteia?

Mă simt într-un spaţiu al tuturor posibilităţilor citindu-ţi întrebarea! Acesta e şi unul dintre subiectele care-mi plac. Ştii cum e să te duci la biserică şi să nu îţi dai seama dacă poţi să aprinzi lumânări la vii sau la morţi? Să te îndrăgosteşti şi să nu ştii dacă scrii într-o stare de euforie sau panică- pentru că intuieşti că scrii tot despre tine, într-o variantă masculină? Să vrei să te amesteci cu lumea, cu ceilalţi şi apoi să intri aproape într-o stare comatoasă? Cititorul ar trebui şi el să creadă că totul e posibil, că acum e o sărbătoare continuă, că marea încă se izbeşte de stânci, că lucrurile sunt de neoprit şi se pot întâmpla. Şi să-şi însuşească repede orice revers, orice ireversibilitate.

Ce o ţine “în priză” pe Andra Rotaru? Povesteşte-ne despre viciile tale cotidiene şi “păcatele” unei scriitoare.

Mă înec în muzică, e unul dintre lucrurile care mă ţin aproape de mine, care mă inspiră şi mă bucură. Am totodată viciul ciclotimiei, al empatiei cu plus sau minus, al unei spontaneităţi afective care poate face o casă să se disloce din temelii. Atunci mi se spune că “mă hăhăi”. Pe Nora Iuga am auzit-o prima dată spunându-mi că aşa râd eu când mă bucur de ceva. Ca un căţeluş gata să facă pipi. Nu am ce să-mi fac, bucuria e prea intensă uneori de merit o asemenea comparaţie minunată. Gândesc afectiv, inteligenţa mea e dependentă de stări. Uneori mă bucură şi lucrurile mai puţin senzoriale, dar acelea aparţin deseori de voinţă. Iar păcatele mele (ce expresie bizară!)…ar fi unele peste altele, ca într-o piramidă a trebuinţelor, strâns legate de lucrurile care-mi fac ochii să aibă iar viaţă în ei. În mare pare a timpului sunt goi. Încă nu pot să scap de senzaţia că altcineva trăieşte deseori în locul meu, că acel altcineva se bucură sau face lucrurile în locul meu. Dualitatea asta erodează atât de mult încât atunci când Andra simte şi vede, e ca un mânz care dă pentru prima dată de ceva. Şi cu un strop de timiditate excesivă, ca să scap de toate astea, scriu.

Dacă Andra Rotaru nu s-ar mai trezi Andra Rotaru într-o zi, ci un alt scriitor (din toate timpurile şi de peste tot), care ai vrea sa fie acela şi de ce?

Măi, uneori vreau să fiu Yukio Mishima şi să-mi fac sepuku. Am deja-vu-uri că sunt în Japonia. Alteori vreau să fiu Kundera şi să scriu eu “Nemurirea”. Uneori vreau să fiu scoţian şi să scriu precum Robert Burns “My Red, Red Rose”. De cele mai multe ori am fost Jim Morrison. La 13 ani, după ce am văzut filmul “The Doors”, luam “An American Prayer” şi fugeam să mă ascund prin căpiţele de fân de la Sîngeorz Băi ca să citesc. Datorită lui şi muzicii lui am început să scriu. A fost şi Baudelaire de vină, dar mă făcea să plâng şi să scriu şi să plâng şi să scriu. Dintre scriitorii români aş vrea să pot să mă “asemăn” mai mult cu Nora Iuga (la fire, energie), cu Dan Coman (ca să pot să vorbesc cu o cârtiţă galbenă), cu Livia Roşca (partea solară a ei e fosforescentă)…cu SGB (ca să pot să mă detaşez cu totul de mine, eventual să zbor ca o barză, sau pe o barză). Uneori e bine să fiu Andra. Pentru că zâmbeşte frumos când îi vine. Atunci nu mai scrie, doar zâmbeşte.

În ce relaţii eşti cu artele vizuale? Deoarece avem informaţii cum că ai fi studiat la şcoli specializate de artă.

Am dat la Tonitza dintr-o dorinţă proprie. Desenam cai mulţi. Şi vapoare. Îmi aduc aminte că Arina, sora mea, mă susţinea. Poate mai mult din motive estetice, poate pentru că orice fiinţă cu păr lung şi haine lungi şi care asculta muzică bună mi se părea că face parte din “familia mea”. Credeam că la Tonitza e un mic rai hippiot, că mă voi înconjura de păr şi miros de culori şi cărbune, şi că oamenii aceia pot să înţeleagă totul. Au fost cei mai buni ani ai mei acolo, m-a ajutat această formare de-a lungul timpului. Aş fi fost o inadaptată în alt mediu, sau dacă m-aş fi adaptat, ar fi fost o tortură. Apoi am cochetat mai puţin de un an cu o facultate de Arte. Simţeam că e şi altceva în mine, încă nu ştiam de unde am o forţă aproape inumană care nu mă lăsa să fiu mulţumită acolo unde mă aflam. Am descoperit-o la scurt timp, deşi, neştiind ce e, ce înseamnă, mi-era teamă de ea. Şi cu cât mi-era mai teamă de ceva, cu atât mă aruncam mai mult înspre ea.

Am debutat în 2005 cu un volum care transpunea picturile Fridei Kahlo în versuri, “Într-un pat sub cearşaful alb”, Editura Vinea. Restul e…încă prezent.

În notă similară: în ce culori ai “picta” poezia românească actuală şi ce anume ai schimba la acest context?

M-am săturat până peste cap de poezia care parcă decupează discuţii din cartierele noastre dragi şi le inserează sub formă de poezie. Poezia asta “cartieristă”, deşi cu tehnici bune, sper să nu mai ţină foarte mult. Abilităţi tehnice au mulţi, e ca şi cum te duci câteva luni la nişte cursuri de creative writing, şi apoi ieşi mare scriitor. Aiurea! Sunt folositoare, dar nu atât de mult. Nu poţi să pui ceva unic şi original în ceva ce nu este făcut pe dimensiunea potrivită. Nici butoaiele de vin nu sunt potrivite pentru vinuri de soi…unele sunt înalte, de piatră, altele de sticlă, altele din coji de copac. Şi ca să folosesc un cuvânt pe care nu ar trebui să-l folosesc, cred doar în poezia mai cu “suflet”, care mă poate face şi să gândesc, să îmi creeze sinestezii, să mă facă să mă îndrăgostesc de ea! Cer cam mult…

E bine în ultima vreme că unii scriitori tineri, neoexpresionişti, nu se dezic de scriitura lor şi continuă să meargă pe contrasens. Doar pe acest contrasens mi se pare că se poate crea ceva durabil, imun la modă şi convenţii. Deci, ca să-ţi răspund, poţi foarte bine să dai peste un amalgam de curente şi influenţe facile, poţi la fel de bine să găseşti flori de nu mă uita în poezia noastră actuală. Depinde dacă eşti pregătit să-ţi decorezi casa de unul singur, sau ai nevoie de ajutor specializat.

Trei cărţi pe care ai vrea să le “arzi” într-un incendiu?

Au existat astfel de experimente făcute de unii, alţii. Dacă aş fi o Julie Christie într-un “Fahrenheit 451”, aş arde cărţile bune, ca să nu rămână pe mâna celor care impun asemenea atrocităţi. Dacă ar fi pur şi simplu, ca să le fac să dispară, nu le-aş arde, le-aş da gratis la anticari.

Dar trei nume de autori pe care ai fi vrut sa nu îi fi citit vreodată, deoarece ne fac să părem săraci şi inutili prin comparaţie cu ei?

Prima senzaţie de acest fel am avut-o citindu-l pe Kundera, apoi pe Coetzee, apoi pe J.-D. Bauby. Dar nu contează că m-au făcut să mă simt mică, asta e şi ideea. Bine că suntem mici ca să ne facem şi noi mai mărişori. Fără repere adevărate nu mi-aş da seama că sunt şchiop într-o lume cu fotomodele.

Cărui poet român i-ai acorda Premiul Nobel pentru Pace?

Haha, scriitorul şi pacea cui? Make love not peace, mai bine.

* Interviul a apărut pe cronica de vineri

Off

“Ţinuturile sudului” într-un maraton de 7 ore

Vineri, 4 iunie 2010, ora 22:00, în foaierul Teatrului Naţional de Operetă „Ion Dacian” (Bucureşti), începe cea de-a II-a ediţie a “Maratonului de Poezie şi Jazz”. Timp de 7 ore neîntrerupte, poeţii şi muzicienii vor oferi publicului un turnir multiart ce se va încheia în dimineaţa zilei de 5 iunie 2010, la ora 05:00. Odată cu inaugurarea acestui maraton, se va lansa şi antologia ediţiei, la Editura Tracus Arte, în care semnează 33 de poeţi.

În cadrul Maratonului va fi prezentat un moment special dedicat regretatului poet Augustin Frăţilă (1953-2010) susţinut de actorul Viorel Păunescu. Pe Augustin Frăţilă l-am putut asculta cântând şi recitând la prima ediţie a Maratonului, în 2009.

Pentru maratonul propriu-zis voi citi din “Ţinuturile sudului”, Ed.Paralela 45, aceasta fiind şi prima lectură mai generoasă din volum, timp de 10 minute.

Acest eveniment are susţinerea Asociaţiei Scriitorilor Bucureşti – Secţia Poezie. Proiectul este coordonat de Dan Mircea CIPARIU, preşedintele secţiei POEZIE – Asociaţia Scriitorilor Bucureşti, preşedintele Asociaţiei EURO CULTURART, şi Ioan CRISTESCU (iniţiatorul Serilor de Literatură şi Muzică de la Muzeul Naţional al Literaturii Române din Bucureşti).

Organizatori: Muzeul Naţional al Literaturii Române din Bucureşti * Teatrul Naţional de Operetă “Ion Dacian” *Asociaţia Euro CulturArt * Asociaţia Open Art

Coproducător: Radio România Cultural. Blogul oficial al Maratonului de poezie şi jazz: www.poezie-jazz.blogspot.com

Mai multe detalii pe AgenţiadeCarte.ro

Off

“Ţinuturile sudului” la al treilea workshop de traduceri de la ICR Istanbul

Mi-au fost cerute câteva texte de curând, pentru a fi folosite la un workshop de traduceri ce avea loc la Istanbul, mai exact al treilea workshop de traduceri de la ICR Istanbul.  Workshopul a fost organizat de Institutul Cultural Român Dimitrie Cantemir, împreună cu Agenţia literară Kalem, scopul acestuia fiind acela de a aduce un plus de vizibilitate traducătorilor de limbă română, pe piaţa cărţii din Istanbul.

Atelierul a beneficiat de prezenţa şi implicarea celei mai importante traducătoare de limbă turcă din România, conf. dr. Luminiţa Munteanu, care a tradus întreaga serie Orhan Pamuk în limba română. Traducătorii care au participat la această ediţie a workshopului au fost Maria Cristina Dincer, Azel Mavi-Anton, Leila Unal, Gihan Curtomer, Manuela Alice Mocanu, Cristina Negoiţă, Cavidan Asan Alper, Monica Erenel, alături de coordonatorul programelor ICR de burse pentru traducători, Florin Bican. Poemele mele au fost traduse de Azel Mavi-Anton. Unul dintre ele:

Gözler

Sadece beyaz gözlerle görebildiğim için,

ve sadece bunlarda sabahlar toplanabildiği için,

gözlerimi açık tutabildiğim kadar açık tutuyorum.

Ağaçların da, birbirlerine girdikleri ana kadar,

yassı dokularda şekillendiği,

ancak hazırlıklı sallandıkları,

yakınlığımız için,

bunca yıl biriktirdiğim soğukluk için,

aynı pencerelere bakıyorum.

-sana karların uzak olduğu kadar yakınım-

Ve burda bize buluşmamıza az vakit tanınıyorsa bile,

Sen çok temiz bir sise dalıyorsun

Ve ben, rastgele, bir kışa bakıyorum.

Ochii

cum doar prin nişte ochi albi mai pot vedea

şi doar în ei se mai pot aduna dimineţile, îi ţin cât pot de deschişi.

privesc spre aceleaşi ferestre până când și copacii se adună unii într-alţii,

se conturează prin texturile netede, se mişcă de abia pregătiţi

pentru apropierea noastră. pentru răceala

strânsă în atâţia ani.

-sunt aproape la fel de departe de tine ca şi zăpezile-

și chiar dacă aici ni se îngăduie pentru puţin timp să ne întâlnim

tu te afunzi într-o ceață limpede,

iar eu, doar din întâmplare, privesc o iarnă.

Off

“Ţinuturile sudului” în Serbia

De curând, la Editura Europa (Ediţia Paralele) din Novi Sad  (Serbia) a apărut o antologie ce reuneşte nume actuale ale poeziei autohtone, de la Ioan Es. Pop la Robert Şerban, Cătălina Cadinoiu, Răzvan Ţupa…15 poeţi cu totul, “Iz Novije Rumunske Poezije” (Noua poezie română). Responsabil de selecţia autorilor şi editarea acestei antologii este scriitorul Pavel Gătăianţu, iar traducerea poemelor din română în sârbă îi aparţine lui Ioan Radin Peianov. Grafica este, ca şi în cazul revistei Europa, impecabilă.

În perioada în care s-au cerut texte pentru antologie, manuscrisul “Ţinuturilor sudului” era într-un travaliu cumplit. Acum, având în faţă antologia, nu reuşesc să traduc sau să-mi dau seama ce poeme am trimis!, iar titlurile lor sună aşa: “Dani” (asta cred că înseamnă …nu ştiu ce înseamna), “U noci”, “Predeli juga”, “O meni”, “Crni pesak” şi “Jos vise peska”… acesta, ultimul, după paginare e clar că e poemul “Şi mai mult nisip” , care se găseşte şi pe acest site.  Urarea mea este: Mesecina!

Off

Festivalul naţional de poezie Gellu Naum (28-29 mai 2010)

În perioada 28-29 mai 2010, la Brezoi, jud. Vâlcea, are loc Festivalul naţional de poezie Gellu Naum, organizat de Colegiul Naţional Mihai Eminescu (Bucureşti) & Octavian Soviany. Se anunţă ateliere de creaţie, lansări de carte şi recitaluri ale poeţilor invitaţi (Rita Chirian, Claudiu Komartin, Cosmin Perţa, Andra Rotaru, Stoian G. Bogdan, Răzvan Ţupa şi Constantin Abăluţă).

Site-ul oficial vă poate oferi mai multe detalii: http://festivalulgellunaum.wordpress.com/

Vineri, 28 mai 2010

15:00-15:45 – Deschiderea festivalului (sala de sport Brezoi)

Cuvântul organizatorilor:

Prof. Octavian Soviany,

Primarul Oraşului Brezoi – Robert Shell

-Moment comemorativ Gellu Naum susţinut de poetul Constantin Abăluţă

15:45-16:00 – Deplasarea participanţilor la Liceul Teoretic Brezoi

16:00-19:00 – Activităţi pe secţiuni

Sala I – Atelier de scriere creativă cu poetul Răzvan Ţupa (participă elevii selecţionaţi la secţiunea poezie)

Sala II – Lucrările secţiunii eseu (Prezentarea lucrărilor selectate)

(pauză de cafea 17:15-17:30)

19:00-20:30 – Cina festivă

21:00-23:00 – Noaptea de poezie (recitalurile invitaţilor, lansări de carte)

Sâmbătă, 29 mai 2010

07:30-08:30 – Mic dejun

09:00-12:00 – Lucrările Secţiunii poezie (prezentare lucrărilor selecţionate)

12:00-13:00 – Masă

13:15-15:15 – Vizitarea unor obiective turistice

15:30-17:00 – Festivitatea de premiere şi închiderea festivalului

17:00           –  Plecarea participanţilor

 

Pages:«1234