Off

„Viitorul e cea mai bună mărturie că timpul e mort și că timpul reînvie prin noi”

by andra on 13 January 2013

La Editura Tracus Arte a apărut volumul “Substanţe interzise”, de Liviu Ioan Stoiciu, volum desemnat – cu ocazia Zilei Culturii Naţionale – “Cartea de poezie a anului 2012“. “Substanţe interzise nu este un volum de versuri născut din angoasa morţii, ci din nevoia evadării din sine însuşi, a găsirii unei căi de acces către inconştientul colectiv, către fluxul energetic al Universului. S-ar putea spune, de aceea, că moartea joacă rolul stimulului erotic. Cum îndrăgostitul inventează în neştire scenarii mirobolante dintr-un bob de mister (apropo de acest lucru, merită amintită descrierea fabuloasă a femeii din Tânjeşti), tot aşa Liviu Ioan Stoiciu scrie despre moarte, încercuind-o locvace, de la însemnele exterioare spre o viziune din „interiorul” ei.” (Gabriela Gheorghişor) Andra Rotaru a dialogat cu autorul, iar interviul este preluat de pe AgenţiadeCarte.ro

Care este legătura dintre neputinţă şi conştiinţă?

Daca rămânem în regimul scrierii de poezie, la mine lucrurile se complică rău, această legătură de care vorbești se relativizează. N-am nici o idee (deci, n-am conștiință sau cunoștință) cum scriu. Scriu spontan, o tot repet, deci nu fac apel la conștiință (la rațiune), ci la irațional (adică pun sub presiune, fără să-l forțez, subconștientul: mă așez la masa de scris, dacă scriu versuri, bine, dacă nu, nu, nu-l oblig să scoată la iveală nimic din ce nu „se scrie de la sine”, natural). Mă mir că la mine iraționalul devine accesibil cititorului, prin poezie. Neputința are legătură cu luciditatea la masa de scris, când ești disperat că nu iese conștient nimic din ceea ce ai sperat, degeaba te omori cu firea, simți că ești neinspirat. Asta e legătura dintre neputință și conștiință: inspirația, „duhul care te animă spiritual”. Personal, n-am nici o grabă să scriu încă un poem, de regulă pun la sertar (la păstrare) tot ce scriu, dacă după un an (am nevoie de o distanță în timp) ce scriu are valoare în ochii mei, îl salvez, îl public, dacă nu, îl arunc (sau îl las la o parte). Astfel, nu contează dacă ratez un poem la masa de scris, atâta pagubă să fie. Pe de altă parte, neputința din viața de zi cu zi înseamnă disperare, care la mine s-a transformat în timp în depresie tristă, nu mă descurc deloc „în societate”, sunt mai degrabă antipatic, necomunicabil, enervant de timid și singuratic, fără speranță de îndreptare – și conștiința e de vină, că nu fac față cerințelor epocilor traversate, că trăiesc într-o istorie isterică, nepotrivită mie.

Personajul “nu are ce să mai înveţe” de la cei şi cele care îl înconjoară. Ce duce la un astfel de impas?

Ce întrebări neobișnuite pui tu, dragă poetă, e o încântare să le răstălmăcesc… Recunosc, sunt la vârsta primei bătrâneți (vârstă care în tinerețea mea mă speria, nu mi-am dorit niciodată să ajung atât de departe, sper să nu mai dureze mult, fiindcă m-am săturat sincer de hazul meu) – dar nu cred că „nu mai am ce să învăț”, din contră, abia acum, pățit fiind de traiul comun, am senzația că adaug la ce am acumulat și părți din „esența acestei lumi”, greu de recunoscut în alt timp. Probabil la 63 de ani (în 19 februarie 2013) ar trebui să mă consider „înțelept” și ar trebui să-mi fiu de ajuns cu ceea ce am acumulat, vrând-nevrând într-o „viață de om”. Dar lucrurile nu stau deloc așa, tu ai intuit perfect: cu cât înaintezi în vârstă, cu atât intri într-un impas „existențial”, ești tot mai nemulțumit de spectrul degradării tale fizice inevitabile, de limitele noi care apar – deși crește speranța dezvoltării ideale spirituale. Fiindcă la cei ce „nu mai au ce să învețe” (deși au ce să învețe, până la moarte, la orice vârstă, totul trebuie relativizat) le rămâne meditația („atenția spre gândirea însăși”), mereu i-am invidiat pe cei ce lasă impresia că nu se gândesc la nimic și scot din ei maximum din ce ne e ascuns.

“Ce e mai presus de el?” se întreabă personajul. Şirul de întrebări rezumă sau luminează zonele sale neguroase?

Personajul e autorul, slab de înger, firește. Autor care găsește răspunsuri punând întrebări personajului lui, deranjat că nu se cunoaște îndestul (deși face atâta caz de el însuși, în particular), nefiind conștient decât de o secvență din tot ce ni se întâmplă, în general. O secvență din cotidianul pământesc sau cosmic, expus în limba română. Trecem de la una la alta și nu percepem mai nimic din ce contează, rămânem la suprafață, nu conștientizăm mecanismul subtil, din profunzime, care ne ține treji și care ne face să tânjim după mai bine și mai frumos sau după adevăr. Am declarat de atâtea ori că aș vrea mult mai mult de la mine, să fiu inspirat de o entitate mare „de dincolo” (din viitor sau din lumea invizibilă, paralelă sau nu nouă; fiindcă nu se poate să nu existe opusul lumii vizibile) și să devin clarvăzător, de exemplu – abia așa aș reuși să răspund întrebării „ce e mai presus de mine”. Din păcate, nu fac parte dintre aleșii care au fost inspirați de entități „de dincolo” și au ajutat omenirea să evolueze. Ajuns la o vârstă când nu mai aștepți să ți se întâmple nimic extraordinar, mă resemnez cu contemplația, punând și personajul să întrebe, poate-poate-i va răspunde lui o entitate „de dincolo”…

“Viitorul se deteriorează”.

Am așteptat să rezolve apocalipsa colectivă din 21 decembrie 2012 chestiunea „timpului”, care trebuia să ajungă la nivelul zero și care desființa ideea de viitor. N-a venit nici o apocalipsă, așa cum era de bănuit. Acum n-a mai rămas decât să o termin eu cu toate, la nivel personal, și să vorbesc de viitor după moarte (moartea oprește timpul pământean, poate singurul timp care există în univers, măsurat de câmpul gravitațional; dacă ieși în univers, cică dispare noțiunea timpului). Indiscutabil, viitorul îndepărtat se deteriorează, iar cel imediat moare, secundă de secundă: cum vine, cum moare, viitorul e cea mai bună mărturie că timpul e mort și că timpul reînvie prin noi – chiar, secunda care vine, moare și reînvie prin noi, care-o privim pe ceas. Vezi cum mă pui tu să bat iar câmpii… Suntem doar o încărcătură energetică, de o anumită vibrație. Nu? Venim pe această lume să ne perfecționăm sufletește: trupul, plin de ispite ne e dat să ne chinuiască, prin suferință atingând un alt nivel spiritual.

Prin ce experienţe trece personajul fără să-şi piardă “şi ultimul dram de candoare “?

Acum observ că extragi versuri din volumul meu intitulat „Substanțe interzise” (apărut la Editura Tracus Arte, 2012) și că personajul din versuri e mai important decât autorul, ar trebui să-i pui întrebări personajului, nu autorului lui… E un joc de cuvinte, „posttextualist”. Imaginează-ți că personajul are experiența vieții autorului și că lumea lui interioară l-a pervertit, ajuns aproape de final – ce altceva ar putea să-și dorească decât să-și păstreze un dram de candoare, să se întoarcă de unde a plecat, mai curat, mai fin, mai înduhovnicit, știind că n-o mai poate lua de la capăt, chiar dacă ar vrea (dar nici autorul, nici personajul lui nu mai vrea să revadă originile, le va descoperi oricum pe lumea cealaltă, unde se va regăsi; „viața veșnică” nu e chiar o poveste, după moarte urmează o altă etapă de dezvoltare a fiecăruia). Dar de unde candoare, când știi că urmează, mai degrabă sau mai târziu, doar destructurarea fizică, care te-a legat atâția ani de această planetă? Gata, la vârsta mea au trecut și caii verzi de pe pereți, dacă ți-a fost scris să te reevaluezi și să te recunoști înfrânt, nemulțumit de tine însuți (cum sunt eu), înseamnă că ai trecut degeaba pe aici – dar dacă te recunoști învingător, mai ai o șansă să nu pierzi și ultimul dram de candoare (poeții de succes au steaua lor călăuzitoare). Mie nu mi s-a rezervat o galerie de lauri, din contră. Dar bine că n-am lăsat chiar pe nimeni indiferent pe aici…

Dorinţele personajului “să dispară, să înceteze blestemul” nu sunt îndeplinite. Cum reacţionează?

Aici ai atins o coardă sensibilă. Autorul (deci, și personajul) e urmărit de un blestem (din familia mamei, probabil; cine-mi citește „Cartea zădărniciei” are amănunte în acest sens, nu e o glumă, e vorba de un blestem funest), care nu poate fi dezlegat, astfel că din șapte în șapte ani, ciclic, își dorește să se autodistrugă (dar, fiind credincios, nu vrea să se sinucidă, să-și agraveze situația și pe lumea cealaltă; de aceea caută soluții să se autodistrugă „natural”, fără să dea de bănuit, mai mult nu poate să spună). Lucrurile s-au agravat în timp, nu mai are demult răbdare cu el însuși, nu înțelege ce mai caută pe aici, de ce nu a plecat deja, nimic nu-l mai motivează să continue (cu atât mai mult cu cât nu i s-a dat nici un semn că mai e nevoie de el să întârzie pe aici). De fapt, nici nu mai știe cum să reacționeze în fața neputinței lui. Poezia l-a mai ținut în viață (creația originală în general), având rol terapeutic, dar e cazul să pună punct. Nu reușește să se concentreze destul, să ceară ajutorul unei forțe „extraterestre” (nu mă refer la farfurii zburătoare, ci la îngeri și demoni) să se autodepășească, să i se dea o capacitate de a pune pe roate o mare descoperire, care să ajute omenirea să evolueze. Nu râzi?

Volumul a obţinut premiul Cartea de poezie a anului 2012, în cadrul Galei Tinerilor Scriitori / Cartea de poezie a anului 2012.

N-am mai avut ocazia să mă bucur de mult, premiul literar te susține moral. Mă refer numai la premiile care au în spate jurii credibile. Acest Premiu „Cartea de Poezie a anului…” din cadrul Galei Tinerilor Scriitori (ajunsă la a III-a ediție; Dan Mircea Cipariu, inițiatorul ei e marele câștigător) are un juriu de critici „dați dracului, din cealaltă tabără” (de o rară intransigență, cei mai buni; îi aduc un omagiu), având „lupi tineri” drept membri și un președinte de juriu de autoritate critică și academică de neatins. A fi premiat în cadrul unei gale a tinerilor scriitori, apoi, e și onorant și riscant pentru „seniori”, tinerii fiind neiertători: întâi Ion Mureșan, apoi Ioan Es. Pop, cum să nu te pună în gardă? Mă simt privilegiat o clipă de destin (destin care mă tot asuprește, altfel). Fac o „pauză de gândire”.

Comments are closed.