ținuturile sudului

 

“Paradoxul Penelopei” de Teodora Coman, Poesis Internaţional (iunie 2011)

Zona feminităţii cu apele ei instabile, dar niciodată haotice sau ameninţătoare, micile expansiuni şi retrageri, fluxuri şi refluxuri… acestea sunt ţinuturile sudului, porţiunile unei subiectivităţii domolite, dar în permanentă derivă, surprinsă într-o expresie soft şi derulată au ralenti, după model cinematic. Peste tot dai de discreţia şi instabilitatea curgătoare a apei sau a nisipului ca substanţe poetice predilecte, cu dualismul lor inevitabil: pe de o parte, fluidizează atingerea, împiedică imobilismul posesiei, dar pe de alta, prezintă riscul imposibilităţii de închegare, de articulare a discursului poetic. Ai impresia că poemele par a se scurge printre degete din plăcerea pură a contemplării imaginii de sine, care subscrie la  scenariul repetitiv al unei evadări şi regăsiri iluzorii în altul. O iubire evanescentă, mai mult fantasmă decât realitate, iniţiază o expansiune  reversibilă contra timpului ireversibil, dar într-un fel mereu şovăitor, ceea ce introduce subtil ipostaza regresivă a Penelopei, a revenirii în punctul incipit al trăirii. Se alunecă încontinuu, se glisează chiar şi pe iarbă, însă euforia nu e deplină din cauza inevitabilelor reziduuri autobiografice, ocultate de un metaforism thanatic. Fie că e vorba de buşteni, ochi uscaţi, stinghii, trupuri plutitoare ca fragmente identitare, bucăţi de gheaţă, ghirlandele unor iubiri de demult, vaporul de lemn care poartă morţi sau particulele dintr-o veche clepsidră, ele nu pot fi separate de valul cu care fiinţa se inundă controlat, aşa că sunt integrate în dimensiunea pur decorativă a feminităţii: „mă împodobesc cu resturi fărâmiţate. sunt mulţumită./ am un perete capitonat/ cu crengi. acum păsările pot veni oricând”. Totul pluteşte într-un soi de indeterminare din teama de a nu se pierde nimic din trăire în momentul revenirii în real, a cărui rezistenţă este probată după modelul clepsidrei, al întoarcerii cu susul în jos şi invers.

 

Prin imaginea obsesivă a curgerii, eul proiectează, la nivelul trăirii, senzaţia de eliberare sub forma recuperării unor porţiuni din propriul spaţiu psihic: „este doar o zi în care merg din nou/ şi străzile încep să crească din mine./ trec pe lângă ceilalţi cu ochii închişi/ până la următoarele drumuri/ şi totul se opreşte.// ca un vis în care ne ţinem de mâini şi ele devin tot mai mari,/ ne însoţesc peste tot, aproape libere./ ca nişte copaci care sparg acoperişul şi se mută deasupra noastră. (…)”. Gradul de senzitivitate este verificat de fiecare dată întocmai ca o fiinţă care a experimentat un coşmar nemărturisit, prin efectul palpabil al lipirii sau al îmbibării: „adorm cu ochii îndreptaţi spre ferestre. din când în când pe ele se prelinge apa. o simt de jur împrejur. nu pot să deschid ochii. ştiu că se adună. mai e puţin pînă va începe să inunde camera. cearşafurile de pe mine se umezesc. pielea bălteşte în ele ore în şir. apoi, ţesăturile se umflă. un muşchi verde direct din pânze. se târăşte pe piele. mă înfăşoară. îmi forţează mâinile să se apropie de pervaz. atunci ele devin rigide. cu palme lipite de osatură, apa se scurge printre degete. muşchiul continuă să crească până la fereste, se agaţă de perdele şi de acolo porneşte cu tot cu mâini spre tavan.”

Rostirea confesivă se fluidizează la maximum prin meandrele descriptive, bune conducătoare ale ezitării prelungite. Faţă de primul volum, Într-un pat sub cearşaful alb (Editura Vinea, 2005), pare că s-a trecut în extrema cealaltă: dacă atunci cuvintele se dispuneau mimotic, intermediat, opunând rezistenţă la decriptarea sensurilor, acum domină un regim al lejerităţii; spaţiul poeziilor s-a aerisit foarte mult, imaginea se focalizează pe câteva nuclee recurente  precum fereastra, tavanul, peştii, cuiburile de păsări, lemnul cu proprietăţile lui multiple, de la cele plutitoare la cele lichefiante sub acţiunea unui presimţit mucegai…totul într-o dinamică aproape suprarealistă în care contururile se pierd, lucrurile se întorc pe dos  fără emaciere, tavanul e o fereastră numai bună de scormonit, solidul şi lichidul se relativizează iar carnea îşi freamătă lanurile sub priapismul ideal al dorinţei: „când trupurile se apropie repede şi încep să semene/ suntem gata să ne vorbim./ ne întoarcem corpurile pe dos/ ne ţinem puţin respiraţia/ şi tălpile se desprind//suntem la fel de goi. o apă curge peste noi/ peste alte cărnuri./ şi e doar o vară,/ un asfalt care se adânceşte în alt asfalt,/ o căldură care îmi înnădeşte degetele în păr,/ aproape ca o amânare a tuturor verilor”. Poezia nu este spectaculoasă la nivelul expresiei sau al viziunii pentru că pe poetă pare să o intereseze, în primul rând, dinamica discontinuă a propriei trăiri, redescoperită prin încheierea unui pact de neagresiune cu sine, chiar dacă asta implică riscul cantonării în formula poemului de atmosferă, cu o miză mai mult vizual-cinematică decât revelatorie. Eul îşi dispută spaţialitatea; prin urmare, el e şi „caii sălbatici”, şi „albia” de unde se poate inaugura sau reîncepe, dar parcă mult mai mult se preferă ca urmă lăsată fie sub forma mucegaiului, a stratului verde de muşchi sau a ierbii, fie sub cea a adânciturilor sau a cutelor proaspete lăsate direct pe aluatul cărnii. Da, o schimbare radicală de viziune a intervenit aici faţă de primul volum, în care cearşaful păstra semnele încleştării, ale unui eu încarcerat sub imaginea altui eu, cel al Fridei Kahlo, aşadar era un mediator între două tipuri de receptare a lumii, una poetică, cealaltă picturală… Imaginea a ieşit complet de sub iconografia împrumutată, încriptată a pictoriţei mexicane pentru a se putea recupera din autenticitatea trăirii: „lucrurile frumoase au înfăţişarea/ animalelor ce se împerechează în haite.” Aşadar, în Ţinuturi, mişcările sunt mai libere, s-au debarasat de corsetul incomod al referinţelor extraliterare  şi se înscriu în această dialectică, mai mult vizuală, a intimităţii feminine, sprinţară şi vulnerabilă, protectoare şi protejată, în acelaşi timp, ca într-o bandă a lui Moebius, în care sensibilitatea (atribut al sufletului) şi senzitivitatea (atribut al trupului) se substituie la nesfârşit. De altfel, autoarea strecoară mai multe indicii care fac trimitere la schimbarea de optică, la intenţia de a înlătura orice fel de filtru la nivelul receptării: pielea însăşi, ca strat organic indispensabil, fie cade sau curge în blânde exuvii, fie se întoarce pe dos, ca o mănuşă, pentru a exhiba, fără echivoc, interioritatea: “(…) ai ochii/ blânzi, o piele întoarsă de cal.”; “au rămas nişte urme răspândite pe întinderi de gheaţă. urcă şi coboară,  se rotesc. pieile noastre au trecut de prea multe ori unele pe lângă altele. – în noi încă se zbat dimineţile-. încercăm să ne ţinem unul de altul, împreunaţi, încă puţin.” Efectul obţinut este exact invers: pielea se substituie cearşafului însuşi prin uşurinţa desprinderii iar „cearşafurile” realului se mulează, protector, pe fragilitatea eului feminin.

 

Nimic nu este definitiv, totul se amână, totul este pretextul unei reveniri, al unei repetabilităţi care are grijă să nu epuizeze nimic dintr-o dată, ci să valorifice tăcerea şi absenţa mai degrabă decât surpriza. În această nostalgie a incipitului, era firesc să se insinueze discret ipostaza Penelopei care-şi desface premeditat fiecare gest, dar nu sub forma narativă, consacrată a ţesăturii, ci sub cea a unei implozii vizuale: “mă întrebi  ce am vrut să spun. după fiecare întâlnire/ rămâne şi mai mult nespus, ca o casă/ pe care îmi imaginez că o arunc cu ochii în aer, / apoi trebuie să plec./ şi chiar dacă te opreşti lângă mine, să mă înveţi/ că pentru noi există doar amânări, că nu o să dispară nimic, niciodată,/ nu înaintez.” Această Penelopă are alt atu: iluzia optică. Ea savurează manipulările vizuale ale propriului spaţiu interior iar destrămarea este, de fapt, o derulare înapoi a imaginii. Textele contribuie la recompunerea sau reasamblarea proiecţiei de sine într-un mod paradoxal: referentul central, Penelopa, trişează, fuge din cadru. Ne momeşte cu anumite detalii pentru a ne distrage atenţia de la propria ei inconsistenţă. Probabil că acest lucru se explică prin teama femeii de stagnare, de ipostaza mult prea statică a aşteptării fidele, aşa că dispare temporar din dorinţa nemărturisită de a se redescoperi ca noutate: “lucrurile frumoase trebuie să rămână doar frumoase. o primăvară nesfârşită ar fi monstruoasă. mai bine vorbeşti despre o casă cu ape decât să fii acolo.” Numai că Penelopa nu a avut niciodată verva inventivă a soţului ei, aşa că preferă, în ultimă instanţă, ambiguizarea: nici nu schimbă ceva în trucul previzibil al destrămării, nici nu îi pune  cu totul capăt.

Deşi se simte ca o formă insinuantă de autonegare, trişarea nu are, totuşi, forţa de a se impune ca opţiune suficient de clară în faţa ezitării. Cred că mai multă ironie i-ar fi permis Penelopei să îşi învingă această vulnerabilitate.


*********************************************************************************************************************************

“Ţinuturile sudului”… proaspăt ieşite dintr-un tort:)))

http://www.adevarul.ro/locale/targu-jiu/Targu-Jiu-_Torturi_imprimate_cu_poezii-expuse_la_CNTV_0_448155701.html

***********************************************************************************************************************

Holograme

* Convorbiri literare/ 2010

(text de Şerban Axinte)

După un volum de debut ce a atras atenţia unui segment important al criticii de întâmpinare, vorbim despre Într-un pat sub cearşaful alb, editura Vinea, 2005, Andra Rotaru revine cu Ţinuturile sudului, Editura Paralela 45, 2010, un poem amplu ce pare continuarea şi intensificarea unui filon liric existent şi în textele publicate în 2005. Poeta rămâne într-o zonă a explorării exteriorităţii, nu prin simţurile predestinate, ci printr-un fel de hologramă a trupului trimisă înainte. Şi când spun hologramă, mă gândesc la numeroasele pasaje în care obiectele din jur primesc calitatea de corespondenţi pentru un sine aflat într-o expansiune controlată. De multe ori se poate ghici în intenţia reţinută o pasionalitate devoratoare şi, mai ales, autodevoratoare. Dar poezia Andrei Rotaru atrage mai ales prin ceea ce nu-şi îngăduie să numească, prin ceea ce nu lasă să se înfiripeze ca imagine concretă. Din acest motiv, acest gen de poezie nu convinge prin fragment, ci prin întreg. Cititorul trebuie să parcurgă mai multe pagini pentru a reuşi să descopere vibraţia specială, pulsaţia vagă a ceea ce rămâne înadins tăinuit, nenumit: „mă întrebi ce am vrut să spun. După fiecare întâlnire/ rămâne şi mai mult nespus, ca o casă/ pe care îmi imaginez că o arunc cu ochii în aer,/ apoi trebuie să plec./ şi chiar dacă te opreşti lângă mine, să mă înveţi/ că pentru noi există doar amânări, că nu o să dispară nimic, niciodată,/ nu înaintez” (Fără sfârşit) sau „stau departe de ferestrele închise. tu te uiţi la ele mereu./ le acopăr cu pânze,/ mă îndrept spre peretele meu de lemn,/ îl trag pe mine. ştiu că într-o casă/ în care intră apele nu se poate sta mult. de asta am bucata de tavan/ prin care văd ca prin ferestre. ceva respiră mereu acolo în linişte” (Ferestrele). Povestea prinde contur, reuşeşte să se compună din micile detalii pe care memoria afectivă le selectează şi le retrimite în simţurile clipei de acum.
Secvenţele poetice comunică între ele organic prin unele nuclee ce au la bază imagini recurente. Să vedem însă cum anume. Poeta încearcă de mai multe ori să aproximeze aceeaşi stare, să dizolve în conţinut expresiv aceleaşi emoţii sau acelaşi gen de trăiri. Există chiar o narativitate a expunerii, o istorie subînţeleasă reactualizată progresiv şi uşor ezitant. Andra Rotaru ştie foarte bine să comunice starea de taină, de lucru nedefinit. Traduce în imaginar marin (până la un punct) tot ceea ce lasă impresia că ştie despre lume: „cu spatele la mare. acolo e răcoarea, locul de unde se vine, de unde/ se pleacă. unde paralizia e plăcută. nu cer nimic. rămân aşa mult timp. cu dimineţile ciunge, irepetabile” (Iarna) . Important, poeta reuşeşte să evite alunecarea în delir imagistic, chiar şi atunci când tensiunea lirică este dublată de o dinamică verbală mai pronunţată.
Nucleul dur al cărţi îmi pare a fi format din poemele aflate în succesiune Din când în când, Ochii, Tavanul, Pervazul, Podelele, Ferestrele şi El, texte cărora le corespund, într-un mod mai evident decât altele fragmente precum Fără sfârşit sau Plecarea.
Miza volumului de faţă decurge din efortul de a transcrie copleşitoarea senzaţie de claustrofobie, de spaţiu închis, securizat, de drum finit şi fără posibilitate de întoarcere prin intermediul unor termeni şi a unor imagini care, prin tradiţia lor semantică, reprezintă exact opusul. Contradicţia lărgeşte perspectiva. Contradicţia propune implicit o interogaţie continuă asupra a tot ceea ce intră în relaţia de antinomie creată. Sunt dislocate astfel unele sensuri şi unele şabloane de percepţie. Sintagma recurentă „fereastra inchisă” poate fi înţeleasă ca o sinteză a acestei realităţi contrastive. Contururile unei lumi conservate în memorie se dispersează pentru a fi mai târziu imprimate pe o piele nouă „ce îmbracă alte corpuri”. Lucrurile din amintire fac schimb de esenţe cu cele din realitatea imediată sau cu cele din realitatea zilelor ce nu vor mai veni: „ascultă cum vin spre tine, împing apele./ lemnul cariat în care ele se adună/ îl scot cu totul din podele. zgârii varul,/ mă împodobesc cu resturi fărâmiţate. sunt mulţumită. am un perete capitonat/ cu crengi. acum păsările pot veni oricând./ sunt departe de ferestrele închise. tu te uiţi la ele mereu./ le acopăr cu pânze, mă îndrept spre peretele meu de lemn,/ îl trag pe mine. ştiu că într-o casă/ în care intră apele nu se poate sta mult. de asta am bucata de tavan/ prin care văd ca prin ferestre. ceva respiră mereu acolo în linişte” (Ferestrele). Dislocarea sensurilor şi a şabloanelor de percepţie nu este făcută cu ostentaţie. Parcă ar fi fost stabilite încă de la început anumite convenţii pentru ca apoi totul să fie lăsat să se dezvolte firesc: „lasă-mă să-ţi vorbesc despre trupurile duse de mult. Despre trupu-/ rile cu care poţi să te întâlneşti doar când eşti pregătit să le uiţi./ despre desprinderi”. Nicăieri în textele Andrei Rotaru nu se întrezăreşte efortul de construcţie, ceea ce este în general bine pentru curisivitatea poemului. La insolit ajunge cumva pe ocolite, după cum deja am sugerat. Nu frapează prin nimic, nu caută să şocheze lexical. Totuşi, o pulsiune mai pronunţată a nervului poetic cred că ar fi imprimat textelor mai multă vigoare şi nu le-ar fi ştirbit nici din fineţe sau din rafinament. Poeta preferă să se ascundă în spatele prea multor ziduri, în spatele prea multor „ferestre închise”. Încercând să-şi restituie din flash-urile amintirilor o prezenţă familiară afectiv, autoarea ezită să-şi contureze şi să-şi impună definitiv propria identitate. Cred că o inserţie mai făţişă a sinelui ar fi sporit autenticitatea poeziei. Mi-ar fi plăcut să văd la un moment dat cum toate hologramele şi toţi corespondenţii dispar. Pentru că, în definitiv, o proiecţie virtuală, chiar dacă perfectă, rămâne o reprezentare lipsită de viaţă. În ciuda acestui neajus, poezia Andrei Rotaru din Ţinuturile sudului are o frumuseţe aparte, o frumuseţe căreia nu-i desluşeşti de la început natura. E aidoma unui trup superb ascuns sub prea multe rânduri de haine.

***********************************************************************************************************************

despre Ţinuturile sudului, în Psychologies.ro

***********************************************************************************************************************

“Ţinuturile sudului” nominalizat la Gala Tinerilor Scriitori, ediţia I-a

***********************************************************************************************************************

Poemul săptămânii, în Dilema Veche (5 ianuarie 2011)


***********************************************************************************************************************

Afişul rezidenţei de la Tescani (0ct-nov 2010)

***********************************************************************************************************************

cu vaporul, pân` la Iaşi (5 nov. 2010, ora 19:00, Casa de cultură)

************************************************************************************

*****************************************

o cronică semnată de Felix Nicolau, Revista Luceafărul, nr. 41/2010

Azumi, Azumi!!!!! 🙂

“Noua poezie a Andrei Rotaru m-a luat oarecum prin surprindere. După lirica programatică din Într-un pat sub cearşaful alb, având-o ca figură tutelară pe Frida Kahlo, poeta intrase într-o fază de macrameuri. Texte foarte bine strânse, niciun cuvânt în plus – un fel de dicţie ireproşabilă. Ţinuturile sudului (Paralela 45, 2010), însă, sunt descleiate, mai mult melancolice decât nervoase, oscilând între viziune dureroasă şi violenţă reprimată. Un volum despre al patrulea ochi, cel al sentimentului. Sau, o viziune a sentimentelor, deloc intelectuală sau fundată pe artificii metaforice, ci una magnetică şi transtemporală. Mai degrabă o descriere a mirosului de vis, continuă sugestie: „zilele astea încep cu zilele de altădată:/ cineva se aşază pe marginea patului,/ mă întreabă dacă nopţile sunt imprimate pe piele,/ dacă am visat cum mă acoperă nisipurile./ [mirosul tău de brad se răspândeşte în camera mea]” (şi mai mult nisip). Citesc de parcă aş reviziona The Pillow Book, filmul acela japonez din 1996 cu mesaje transmise prin oameni tatuaţi. Rareori imagini clare, din fericire rare, căci raportabile cultural. Bunăoară, la Coleridge: „sunt ca un vapor de lemn în care port doar morţii”.

Fosta carne douămiistă, supurândă, a devenit acum materie transparentă. Parcă toate aceste poeme ar pleca de la principiul nonidentităţii: „când corpul tău îmbracă alte corpuri/ vă privesc de departe. am doar culoarea voastră verde/[…]/ strânşi în carnea voastră, vă dezbrăcaţi unul pe altul/ şi sub pământ” (Verde).

Uneori, scot capul lăstari expresionişti, dar se ofilesc destul de curând, invadaţi de o vegetaţie stufoasă ce mai mult sugerează decât ascunde. Alte dimineţi este un nod al cărţii: „recunosc dimineaţa/ după zgomotul unui bătrân în scaun cu rotile/ picioarele lui goale pedealează la nesfârşit./ aici viaţa începe printre zăbrele.mă îmbracă în rochii interminabile,/ şi viii îmi aprind lumânări. în stânga, o clopotniţă veche.// în ea, dansul meu devine violent,/îmi leagănă trupul, prin dreptul ferestrelor zidite,/ într-o lumină care creşte./ şi nici buchetele de pământ şi nici ochii celorlalţi/nu ajung în camera asta. ca o imitaţie,/de parcă dai cu iarbă peste cearşaful care mă acoperă/ şi încerci să-mi faci un contur”. Nu contează ce filmează acest ochi secret al imaginatiei, cum filmează. Se trece uşor dintr-o realitate în alta, totul pare haotic, dar fiecare element are un rol distribuit cu atenţie. Nu este dicteu automat, nici vis, ci un fel de delir condus doar de simţuri şi senzaţii: „a început acelaşi şir indeterminabil de zile/ în care nu mă simţi. Lucrurile frumoase au înfăţişarea/ animalelor ce se împerechează în haite” (fără puteri).

Sunt poezii metafizice care nu se adresează cerului. Ajung izbucnirile imaginaţiei afective ca să desfiinţeze normalitatea rigidă: „îngenunchezi,/ mă ridici cu mâinile noi uriaşe. casa începe să se clatine./ şi noi şi ea şi noi şi ea” (despre mine). Tensiune maximă, dorinţe pătimaşe, revărsate toate într-o comunicare ce nu are nevoie de cuvinte. Cele mai bune clipe ale acestei arte sunt asigurate de vizionarismul ardent, ce-i drept foarte curând contrapunctat de prăbuşiri abulice. Mâini este, în fond, un frison lecturabil: „din când în când nu mai avem mâini./ stăm cu trupurile lipite unele de altele,/ ne privim când vrem să ne îmbrăţişăm,/ din locul mâinilor ies ierburi înalte”. Ca în filmele lui Tarkovski, doar bănuim care sunt cauzele acestui consum nervos necruţător. Imaginea pe care lectura o creează în creierul nostru niciodată nu are contur precis, logic. Viforniţe şi acalmii. Nu reprezentare, ci descriere de stări acompaniate de gesturi: „soarele şi trupurile întinse la mal/ lovesc apa încet.ne afundăm în ea şi, din locul în care dispari,/ algele desenează forma unui trup cu mâinile tale”.

Unde se observă calitatea scrisului Andrei Rotaru este în evitarea teatralismelor patetice, a preţiozităţilor culturale şi a imaginilor extrem de căutate. Dacă aş face o comparaţie între ea şi alţi poeţi afini (n-o să fac aşa ceva, Doamne fereşte! pentru că ştiu că Andra s-ar enerva teribil), ar reieşi subtilitatea şi fineţea superioare multor poeţi tineri vedete ale momentului.

Şi poate că o asemenea fineţe este posibilă datorită regimului ficţional al trăirilor. Ficţional la modul rememorativ şi imaginativ. Prezentul acestei poezii este trecutul sau viitorul. Prezentul constă în efortul de a depăşi un prezent fără noimă. rămăşiţe şi speranţe: „aproape am uitat cum arată mâna ta cu nervurile fine/ ascunse în pumnii mei acum mult timp” (Până la tine). Şi mult yin, multă apă, frământare, deformări şi reformări. O curgere de stări şi premoniţii rezolvate adesea în trompe l’oeil – deschideri imense, dar aparente şi ameninţătoare: „doar un cearşaf pluteşte deasupra patului.un cer întunecat, îngheţat./ ating o parte a lui, se ridică. Mă forţează să scurm în tavan. /îl dau deoparte./ atunci privesc prin capetele unui cer desfăcut/ gata să se reverse” (Tavanul).

Ce mi se pare remarcabil, este felul în care poeta scurtcircuitează realităţile, după o tehnică de obţinere a metaforei, însă fără să apeleze foarte des la figura de stil propriu-zisă. Cearşaful, tavanul, pânza, lemnul, apa, frigul, liniştea, varul sunt introduse în ringul discursului simplu, brut. Poeticitatea discursului ei îşi are sursa nu atât în sforării stilistice, cât în viziuni mitice, teribil de încărcate emoţional şi punctate de observaţii surprinzătoare prin subtilitate, iar nu prin bizarerie. De exemplu în Ferestrele: „animalele coboară deodată/ caii sălbatici se apropie de mine./ îi mângâi şi ei mă ating cu o piele întoarsă, moale”. Poezie pură, deja dincolo de postmodernism şi de modernismul nostru mereu recuperabil.”

*****************************************************************************************************************************

“Viaţa de după potop”, revista Tribuna (Octavian Soviany)

“Viaţa de după potop”, revista Tribuna, de Octavian Soviany, nr 194 (1-15 octombrie 2010)

În poemele Andrei Rotaru reportajul autobiografist, pe care mizează o bună parte a grupului 2000, este ridicat la dimensiunile istoriei fabuloase, iar decorul cotidian este substituit de peisajele aspaţiale şi atemporale, pe al căror fundal se consumă spaimele unei fiinţe claustrofile, torturate de coşmarul propriei sale vulnerabilităţi, a cărei viaţă interioară s-a redus la o succesiune de senzaţii elementare.

O visceralitate pe jumătate mortificată, ale cărei procese metabolice se desfăşoară cu încetinitorul, oboseala, epuizarea existenţială, starea de urât ontologic constituie materia primă a acestor poeme în care imaginile se succed după logica visului, constituindu-se în constelaţii simbolice întemeiate pe schema replierii, a claustrării autoimpuse într-un trecut fără prezent, care are toate dimensiunile „golului istoric” invocat cândva de Bacovia, plasat sub semnul stazei perpetue: „zilele astea încep cu zilele de altădată// (…) de atunci, unghiile nu îmi mai cresc./ le acopăr cu mâinile altora, apoi mă îndepărtez./ oamenii se aşază lângă mine/ vor să prindem dimineţile împreună/ fără să ştie că niciodată nu îmi iau rămas bun./ (sunt ca un vapor de lemn în care dorm doar morţii)” (şi mai mult nisip).

O stare de lunatism, de semisomnolenţă, toceşte acuitatea simţurilor,dintre care doar cel tactil îşi păstrează în totalitate sensibilitatea, înregistrând mai ales senzaţiile de temperatură, iar pielea dobândeşte pe rând nu doar atributele unui senzor privilegiat, dar şi pe cele ale unui înveliş protector, în care personajul liric se retrage ca într-o cochilie, devenind finalmente un soi de carcasă miraculoasă, ce are neobişnuita capacitate de a se autoreproduce la nesfârşit: „cum doar într-o piele mai pot respira,/ şi ea se acoperă. o piele pe care mâinile o potrivesc/ de-a lungul trupului, un înveliş viu cu terminaţii nervoase şi pori.// şi trece printre corpuri străine, şi nu mai respiră, şi râde batjocoritor./ zilele astea sunt numeroase. Zilele astea tu râzi, ea râde, nu ne apropiem./ la fiecare îndepărtare de tine se face o piele încă şi mai vie,/ cu terminaţii nervoase şi pori” (Pielea).

Acest „complex al scoicii” care traversează viziunile coşmareşti ale Andrei Rotaru se leagă de
prezenţa obiectelor ameninţătoare, căci, în universal poetei, spaţiile protectoare se pot lesne metamorfoza în nişte incinte ostile. Şi dacă odaia poate constitui iniţial un loc de refugiu, prezenţa tavanului nelinişteşte întotdeauna, căci el pare să facă parte din angrenajul unui malaxor uriaş, evocă moartea prin lapidare sau prin strivire şi se asociază uneori cu reprezentările unei virilităţi agresive, în care sunt concentrate depozite de cruzime şi violenţă: „ca şi cum ar fi o zi nesfârşită, într-o cameră plină de culori,/ – tu lăsându-te pe o margine a tavanului, eu întinsă/ lângă un perete acoperit de crengi.// cine să-şi dorească acest adăpost/ strâmt, care la orice atingere îşi întoarce măruntaiele pe dos/ (pereţii se reped spre tavan, podelele spre ferestre,/ eu cu tine fugim mereu spre colţuri opuse.)/ – ne e bine aşa, strigăm deodată unul spre altul.// şi carnea lor se deschide: sunt purtătorii/ unei lumini tăioase de abator” (Jumătăţile).

În aceeaşi constelaţie de imagini cu tavanul şi cu peretele se înscrie şi varul: el evocă (la fel ca gheaţa sau ca zăpada) alburile vampirice, care absorb, ca o bucată mare de hârtie sugativă magmele vieţii: „varul acoperă pereţii, pereţii acoperă podelele,/ lemnul se înfăşoară în jurul vrăbiilor. şi aici e o linişte de sărbătoare./ cu sfere dintr-un var moale pe care nicicând ochii mei nu le vor mai privi./ cu o sticlă străvezie/ gata să se se reverse înăuntru. şi nu mai rămâne nimeni aici,/ un schelet al unei case uitate de mult, nişte ziduri în care adăposturile/ s-au umplut cu un mucegai mai dens decât varul” (Adăpostul). Dar cel mai neliniştitor dintre toate elementele care populează viziunile Andrei Rotaru e apa; o bună parte din poemele ei sunt variaţiuni pe marginea Lacustrei bacoviene, exprimă teroarea în faţa lichidităţii ostile, iar existenţa personajului liric e marcată de ameninţarea permanentă a disoluţiei în elementul acvatic, stă sub semnul înecurilor potenţiale: „soarele şi trupurile întinse la mal/ lovesc apa încet. ne afundăm în ea şi, din locul în care dispari, algele desenează forma unui trup cu mâinile tale.// în fiecare noapte stau la căpătâiul tău/ şi-ţi veghez mâinile. Apa e tot mai rece, mâinile sunt tot mai mari” (Mâini). Teroarea de umid va deveni astfel firul obsesiv care traversează aproape toate textele din volum: „thanatos obiectivat” – ca în bine-cunoscutele teoretizări ale lui Bachelard – apa musteşte de pretutindeni, îmbibă lucrurile pe care le va eroda apoi din interior, e „solventul universal” sub a cărui acţiune viaţa se descompune fibră cu fibră: „apa care se scurge din pânze decolorează lemnul. şuvoaie de apă înaintează unele spre altele. formele lor modulare. o ciocnire uşoară. apa creşte, se agită cu contururile ei diforme. se întrepătrund. o legănare. stau nemişcată, aud foşnetele lor. podelele se înclină şi, la capătul lor, eu şteptându-le; goală, mă înfăşor în ele” (Podelele).

Iar lumea, cu aspecte de dioramă apocaliptică pe care o evocă volumul Andrei Rotaru va fi „lumea de după potop”, care nu mai păstrează însă nimic din candoarea şi frăgezimea post-diluviilor rimbaudiene, e un soi de „cimitir marin”, un depozit de materii reziduale: „înain tăm printro livadă de cireşi uscaţi ca printr-un tunel subacvatic,/ frunzele au fost colorate într-un roşu atât de crud încât/ la fiecare lucire a pământului par că iau foc. nişte peşti îşi saltă corpurile./ şi le agaţă de crengi. o corabie cu lemnul putrezit” (Corăbii). Din această lume spectrală, populată de umbre neputincioase, asemănătoare cu infernal vechilor greci, lipseşte doar Noe, căci bărbatul (care ar putea să-şi asume rolul de salvator), rămâne (în versurile de dragoste ale poetei) de cele
mai multe ori o apariţie inconsistentă făurită din materia fantomatică a absenţei, iar ceremonialul erotic e un preludiu etern, pe al cărui parcurs gesturile de apropiere nu pot fi duse niciodată până la capăt: „când trupurile se apropie repede şi încep să semene/ suntem gata să ne vorbim./ ne
întoarcem corpurile pe dos/ ne ţinem încă puţin respiraţia/ şi tălpile se desprind.// suntem la fel de goi. o apă curge peste noi/ peste alte cărnuri./ şi e doar o vară,/ un asfalt care se adânceşte în alt asfalt” (Semănăm).

În felul acesta, cercul singurătăţii se închide perfect, iar poetei nu-i mai rămâne decât să-şi mai descopere încă o dată lipsa de apetit ontologic. Ea poetizează într-un registru fantast, ce încearcă să reacrediteze dimensiunea simbolică a cuvântului, nu fără o uşoară doză de calofilie, iar un aer de romanţiozitate difuz le conferă versurilor sale ceva din farmecul modelor retro. Oricum, mai convingătoare decât în volumul său de debut, poeta face, cu Ţinuturile sudului, un pas important spre maturizarea artistică.

Revista Tribuna poate fi descarcata de aici:http://www.revistatribuna.ro/doc_db_site/tribuna/4cb2c692f3eeb194_194.pdf

*********************************************************************************************************************************

La Cărtureşti Cluj, cu “Ţinuturile sudului”

*********************************************************************************************************************************

Poemul Mâini, în bulgară, în traducerea Lorei Nenkovska

РЪЦЕ

понякога нямаме вече ръце
стоим с прилепени едно до друго тела
гледаме се. когато поискаме да се прегърнем,
от мястото на ръцете ни поникват високи треви.
тогава знаем, че никога няма да се докоснем,
че на мястото им лято подир лято ще се натрупват
повече, прегърнали брега ръце, които са ни чужди
те растат в подводните планини, където не може да се достигне
понякога ни е дадено да ги видим отблизо, друг път изчезват

слънцето и изтегнатите на брега тела
бавно се удрят във водата. потапяме се в нея и от мястото, където изчезваш
водораслите рисуват силуета на тяло с твоите ръце.
всяка нощ стоя над възглавието ти
и бдя над ръцете ти. водата е все по-студена, ръцете са все по-големи.

Превод от румънски: Лора Ненковска

http://crosspoint.mediabg.eu/?p=8212


şi poemul în română



din când în când nu mai avem mâini.

stăm cu trupurile lipite unele de altele,

ne privim. când vrem să ne îmbrățișăm,

din locul mâinilor ies ierburi înalte.

atunci știm că nu ne vom atinge niciodată

că în locul lor, vară de vară,

vor fi aduse și mai multe mâini, străine nouă

îmbrățișate la mal.

cresc în munții de sub apă, unde nu se poate ajunge.

uneori le putem vedea de aproape, alteori dispar

soarele și trupurile întinse la mal

lovesc apa încet. ne afundăm în ea și, din locul în care dispari,

algele desenează forma unui trup cu mâinile tale.

în fiecare noapte stau la căpătâiul tău

și-ți veghez mâinile. apa e tot mai rece, mâinile sunt tot mai mari.

*********************************************************************************************************************************

Alte semnalări, recenzii, cronici, comentarii sau nu la Ţinuturi

A.G. Secară, Dunărea de Jos(august/2010)

Ca şi la prima carte a Andrei Rotaru, „Într-un pat sub cearşaful alb” (Ed.Vinea, noiembrie 2005), despre care am scris la vremea respectivă, după o primă lectură, nu poţi să nu exclami: pe marginea volumului de poeme poţi scrie un roman!

Andra Rotaru, cea din textele sale, este misterioasă, probabil nemulţumită de propria poveste (de aceea, în prima carte o Frida Kahlo ne este gazdă lirică, într-un joc literar bine argumentat şi seducător precum picturile mexicancei, de aceea în această a doua carte, „Ţinuturile sudului”, o sirenă a imaginaţiei cititorului, critic au ba, fredonând cântece ale celor de la The Doors, te poartă/ conduce prin mările imaginarului bogat al autoarei… O dragoste neîmblânzită,strange, este gardian al dorinţelor scriitorului, este necruţătoare cu toate legăturile primejdioase dintre cititori şi autori…

„Imaginile” care construiesc „lumea” cărţii în care te invită Literatura Andrei Rotaru sunt demne de o scenografie care ne aduce iarăşi aminte de imaginarurile unei Kahlo ori de Dali, ca să facem nişte referinţe quasibanale. Aceasta dacă nu cumva autoarea este şi o cinefilă rezonabilă… (P.S.2 – sic!: şi este una redutabilă, dacă aminteşte, în interviul amintit mai jos, despre „Zabriskie Point”! Mda, Andra Rotaru ne poate duce cu gândul şi la eroinele lui Antonioni!)

Dedublări, desprinderi, vârtejuri, un acvariu infinit în care îmi permit să inventez o insulă de purgatoriu cu o livadă de cireşi uscaţi (aceşti cireşi sunt ai autoarei!) care, în imaginarul comentatorului, va rivaliza pentru totdeauna cu o mult mai celebră livadă de vişini, personaje dispărute, enigme, spaţii şi iar spaţii (o casă, o casă-cameră, oraşe, plaje ş.a.), căutări, suspendări temporale dar şi bucle repetitive, detaşări, ceruri desfăcute – iată câteva elemente de o ontologie poetică greu de comparat…

Desigur, sunt multe sugestii, multe versuri care doar amorsează imaginaţia cititorului, câteodată sporindu-i frustrarea născută din dorinţa prozaică de poveste şi claritate; dar frumosul nu este vreodată claritate pur şi simplu; de multe ori, de cele mai multe ori este stranietate, neobişnuit… Frumuseţea este tinereţe iar „Ţinuturile sudului” este o carte tânără, purtând mândră atributele unei vârste care poate convinge mai mult decât toate celelalte că Poezia este Viaţă şi Credinţă în Adevăr şi Justiţie: care va să zică Frumuseţe şi Iubire.

Andra Rotaru ştie, intuieşte că Perfecţiunea nu poate fi atinsă Aici şi, oarecum, nici în Literatură: dar aceasta nu înseamnă că Ele nu există şi că n-ar fi bine să le fii vecin, să-ţi construieşti locuinţe diverse ori să te aciuiezi în preajma lor: în epave („unde doar apa mai poate pătrunde”), în alţi oameni (vezi Kahlo ori alţi „însoţitori”, chiar blânzi strigoi ori cititori necunoscuţi fiind)…

Pentru ea şi pentru cei ce simt precum ea „există doar amânări”, „nefericirea doare”, „drumurile dese nu mai seamănă/ cu nimic” iar riturile sacre (de pe-trecere în alte lumi ori dimensiuni, nunţi, botezuri ş.a.m.d.) par străine, nefireşti, stârnind (totuşi) zâmbete care pot fi reci, pot fi schizofrenice, pot fi doar literare… Chiar şi anumite tipuri de frumuseţe pot fi stranii („lucrurile frumoase au înfăţişarea/ animalelor ce se împerechează în haite,/ şi ochii se mişcă după un ritual din care a dispărut bucuria”, p.17).

Într-o carte bizară (în sensul bun al cuvântului „bizar”) şi erotismul este… bizar. Argumente, „poezii” – aşa se precizează sub titlul cărţii, că ar fi vorba de „poezii” – precum „Mâini” şi „Semănăm” (p.19 şi 20), din care cităm: „din când în când nu mai avem mâini./ stăm cu trupurile lipite unele de altele,/ ne privim. când vrem să ne îmbrăţişăm,/ din locul mâinilor ies ierburi înalte./ (…)/ soarele şi trupurile întinse la mal/ lovesc apa încet. ne afundăm în ea şi, din locul în care dispari, / algele desenează forma unui trup cu mâinile tale.// în fiecare noapte stau la căpătâiul tău/ şi-ţi veghez mâinile. Apa e tot mai rece, mâinile sunt tot mai mari.” Pagina 20: „când trupurile se apropie repede şi încep să semene/ suntem gata să ne vorbim./ ne întoarcem corpurile pe dos/ ne ţinem încă puţin respiraţia/ şi tălpile se desprind// suntem la fel de goi. o apă curge peste noi/ peste alte cărnuri./ şi e doar o vară,/ un asfalt care se adânceşte în alt asfalt,/ o căldură care îmi înnădeşte degetele în păr,/ aproape ca o amânare a tuturor verilor”…

Desigur, chiar (sau mai ales) bizar, erotismul nu este facil: „peste tot era el. peste tot erai tu. peste tot era iarnă.” (p.21).

*

Structura propriu-zisă a cărţii este una obişnuită pentru o carte de poezie: trei părţi, „Primele dimineţi”, „Ţinuturile sudului” şi „Desprinderi”. Virtualitatea capătă consistenţă în al doilea grupaj, o adevărată capcană („până şi pentru vrăbii”, p.33). O virtualitate de joc pentru calculator de tip „quest” dar în care nu sunt respectate nici cele mai elementare reguli ori nivele, sistemul de skill-uri pentru cititori fiind dificil. Este o lume siliconată, întru varul moale, în care vara şi iarna (vorba vine!) sunt acelaşi anotimp, în care o corabie navighează sau nu pe dune de nisip ori „prin iarbă” care se găsescîn pereţi, caii (şi nu numai) au pielea întoarsă pe dos, este un aer de veşnică dimineaţă („ca şi cum ar fi o zi nesfârşită”), în care banalul pare a fi suspendat.

Cu ultimul grupaj, plecând de la strofa din „The Doors” (tot nişte versuri ale lui Jim Morisson deschid şi primul grupaj) care ţine loc de moto (unde scrie, printre altele: „Love has been lost, is that the reason?/ Trying desperately to be free”)  îţi poţi imagina personajul Andra Rotaru şi ca un alter ego al lui Morrison… sau, cine ştie, Pam…

Nefiind mare amator de lirică onirică, am tot încercat să nu deschid subiectul: argumente ar exista şi poate Andra Rotaru chiar scrie sub imperativul Oniricului dar cerebralul pare a controla totul. Dar (parcă e mai bine să folosim un alt moto, de la un poem intitulat chiar „Desprinderi”) „lucrurile frumoase trebuie să rămână doar frumoase. o primăvară nesfârşită ar fi monstruoasă. Mai bine vorbeşti despre o casă cu apă decât să fii acolo.

În ultima parte a cărţii este iarnă, este nostalgie, este Ea, Andra Rotaru (p.52-53: „nu mai vreau să mă trezesc. mă blochez. stau în casă. nu pot să ies/ de aici. am un corp schimbător. îmi aduc aminte prea mult. mie/ dor. caut ceva. nu găsesc (…)/ multă plictiseală. poate că mă/ desprind, am obosit. se termină ceva. nu mai simt lumea. mi se/ spune că de abia acum începe. simt că încep să o pierd, nu o mai/ văd. fii mai egoistă! ce? reuşesc iar să nu simt. mi-e bine. mi-e greu să/ mai scriu. nu mai ştiu nimic…”

„Apa”, poemul de la 53: „doar ca o umezeală/ care se prelinge şi îngheaţă la loc, trupul meu.// cu adâncimi de sute de metri, cu trepte/ care coboară, trupul meu.// o coborâre lentă, prin întuneric. printr-o apă îngheţată./ doar propriu-mi corp. trec repede prin el, mă opresc./ aşa mor animalele în captivitate. cu gheaţa solidificată de-a lungul gâtlejului.// într-o iarnă pe care am dus-o cu mine. într-un trup din care apa intră şi iese.”

Şi în iarna aceasta de final de carte Andra Rotaru citeşte, bărbaţii îşi pot descoperi fantomele reci din ei, îşi pot aminti de „Anul trecut la Marienbad”, unde un el poate crede că i-a scris ei o carte de poeme în care o poate întreba decent dacă n-a murit sau dacă a trăit cu adevărat. Ea poate răspunde (dacă vrea) „Adânc” (p.58): „dormi acum. pe treptele ce duceau spre mine/ s-au adăpostit lanuri de carne albă. vin din larg/ cu răsuflările lor calde, cu trupurile lor de animale aproape vii./ când vin, vin pentru puţin timp./ când ele vin,/ din niciun adânc nu se iese.”

La un moment dat, discret, se dă o lecţie iubitorilor lui Wittgenstein: „despre ce nu se poate vorbi e încă şi mai greu să se tacă” (p.64). Ceea ce se poate întâmpla şi cronicarului de carte… care poate murmura, închizând cartea că este „un fel de viu pe care l-am simţit aici.”

„Ţinuturile sudului”, exprimând un dor de ducă metafizic cât tot nisipul Vămii vechi, este o carte care – cel puţin aşa mi se pare mie – este mai mult Andra Rotaru decât a fost aceasta „într-un pat sub cearşaful alb”: acolo reuşea un miracol – chiar era un alter ego convingător al pictoriţei – dar era înghiţită de personalitatea/fantoma acesteia; aici este un alt miracol: Andra se cucereşte pe sine liric atât cât poate fi cucerită o femeie care mai este şi scriitor…

Ea, care „niciodată nu” îşi ia „rămas-bun”… Deşi a fost o vreme când a vrut (p.49)…

P.S. După ce am scris aceste rânduri de mai sus, am citit un interviu al Andrei Rotaru, postat pe blogul personal, dar apărut în „Cronica de vineri” (28 mai 2010), interviu realizat de către Simona Vilău. Unele dintre cele scrise de mine se confirmă, altele probabil… nu. Dar ceea ce este dat, nu poate fi schimbat: „…când ele vin,/ din niciun adânc nu se iese.”

Şi deşi am fost ispitit să termin cu versuri din „the end” ori „ Love Street” parcă versurile din „unhappy girl” se potrivesc de minune acestei cărţi dedicate probabil unchiului, marinarul Aurel R.: „Girl, unhappy girl, tear your web away;/ saw through all your bars, melt yourself today;/ you are charged in a prison of your own device.// Girl, unhappy girl, fly fast away;/ don’t miss your chance to swim in mistery./ you are tied in a prison of your own device.”

Acum, nu ştim cât de de nefericită poate fi o poetă tânără dar bătrânul Jim mi-a trezit amintiri demne de alte porţi ale iubirii, pardon, universului… iar uneori Jim nu mai rămâne decât în memoria unei iubite care plânge după un răţoi cât un suflet zdrobit pe un platou, într-un film de revăzut…

Dan Cristea, Luceafărul de dimineaţă (nr. 31/ 2010)

În versuri stranii şi misterioase, Andra Rotaru ocoleşte confesiunea de sine directă sau impudică, preferând să lase să plutească în jurul discursului său liric un soi de halo al nespusului. Un vers ar putea fi considerat astfel ca fiind eblematic pentru metoda poetei de a sugera şi deopotrivă de a ascunde lucruri ce ţin de taină dar şi de un inevitabil al rostirii: „despre ce nu se poate vorbi e încă şi mai greu să se tacă“.

În volumul de debut, din 2005 (Într-un pat sub cearşaful alb), autoarea încerca să transpună în versuri picturile Fridei Kahlo, realizând mai degrabă (aşa cum s-a remarcat) un „autoportret din măşti“, adeseori violent colorat, din multe tuşe bizare ori suprarealiste. Poeta nu ezită să vorbească, într-un interviu, şi de anume „halucinaţii auctoriale“, survenite pe fondul experimentării a diverse metode de a scrie, „printre care şi privarea de somn“. Poemele din noul volum, care „s-au creat din ceva ce apărea şi dispărea“, ar trebui luate, „precum poveştile pe care ni le citeau adulţii în copilărie“, ca „un spaţiu în care, intrând, simţi că se poate întâmpla aproape totul“… Aşadar, „ţinuturile sudului“ ar echivala, aşa cum se confesează poeta, cu un „spaţiu al tuturor posibilităţilor“, lăsând să coexiste multe trăiri şi elemente contradictorii sau care pulverizează pur şi simplu viziunea realistă. În primul poem din volum (Şi mai mult nisip), Andra Rotaru aminteşte despre un „dispărut“ (o obsesie a poemelor), despre mai multe voci care se intersectează în memorie („mă întreabă“, „mi se spune“), despre dimineţile dintr-un peisaj marin: „(vară de vară, mi se spune că ai dispărut. că trupul nu a fost găsit,/ pluteşte într-o mare. când intru astăzi în ea, închid bine ochii)// o să-ţi aduc ceva dintr-o ţară străină, să semene cu tine./ un copil cu păr auriu, pe care l-am crescut aici, în mare.// vrăjile pe care le facem seamănă cu dimineţile noastre./ ne tre zim trupurile odată cu peştii, ni le afundăm sub dune de nisip./ ne izbesc de malurile ţărmurilor şi plutesc grotesc. uneori aşteptăm ore întregi să reapară“.

Un alt motiv al versurilor, dincolo de cel legat de apariţii şi dispariţii stranii, vine de la simbolul „ferestrelor închise“ ori zăbrelite. Se pot recunoaşte, cu acest prilej, câteva detalii de peisaj concret (poate o mănăstire), forţa poetei constă însă în transfigurarea realităţii într-o alcătuire bizară: „recunoasc dimineaţa/ după zgomotul unui bătrân în scaun cu rotile./ picioarele lui goale pedaleză la nesfârşit./ aici viaţa începe printre zăbrele. mă îmbracă în rochii interminabile,/ şi viii îmi aprind lumânări. în stânga, o clopotiţă veche.//în ea, dansul meu devine violent,/ îmi leagănă trupul. prin dreptul ferestrelor zidite,/ într-o lumină care creşte./ şi nici buchetele de pământ şi nici ochii celorlalţi/ nu ajung în camera asta. ca o imitaţie,/ de parcă dai cu iarbă peste cearşaful care mă acoperă/ şi încerci să-mi faci un contur“ (Alte dimineţi). În ciclul al doilea, care dă titlul culegerii, locul frecvent, obsesional descris şi totodată locul de unde se vorbeşte este camera („stau în milocul camerei. cu ochii îndreptaţi spre ferestrele închise./ perdelele se dau încet la o parte. în spatele lor, doar mările“). Camera cu toate elementele ei componente, despre care se scriu poeme (tavanul, pervazul, podelele, ferestrele, varul care acoperă pereţii, uşa). Este vorba de o poezie de introspecţie care notează cu teribilă acuitate senzaţiile şi mişcările corporale („lentoarea mâinilor, a sângelui“, „gesturile imperceptibile. în care poţi sta la nesfârşit, dimineţile care vin cu „paralizia lentă“ a corpului“), dar şi trăiri dintr-o lume ireală, a obiectelor în genere („zgomotul vidului cum erodează ţesutul“, „un freamăt al geamurilor. o strângere în ele. până la stratul cel mai subţire de sticlă“).

Universul pe care îl zugrăveşte adeseori Andra Rotaru este unul al coşmarelor şi viselor (cu apăsare pe latura acvatică a imaginarului), o călătorie în plin ţinut oniric cu imagini dezarticulate: „am mers prin cartierele vechi. câte o casă fără geamuri pe alocuri. aşa şi credeam că arată, mă gândisem la ele mai demult. şi câte un/ brad în faţa mansardelor. mult frig. nu mai mersesem aşa de ani. în/ locurile înguste ameţeam, voiam să trec pe acolo repede, două bici-/ clete. mereu mă aştepţi. nu ar trebui. eu nu aştept. îmi plac bordu-/ rile, mă ridică în aer. şi am doar frâne, nu mă gândesc la nimic,/ casele trec pe lângă noi. ne mai oprim doar cât să te aşezi între 12/ statui. încep să rup prea multe crengi, toate pline de apă. le arunc/ spre tine“.

Poemele Andrei Rotaru sunt scrise cu instrumente fine, capabile de a capta stări emoţionale complexe, cu multe descărcări nervoase care se derulează rapid şi care pun în evidenţă sensibilitatea de excepţie a unui „corp schimbător“, cum spune poeta, măcinat de angrenajul cotidian: „ nu mai vreau să mă trezesc. mă blochez. stau în casă. nu pot să ies/ de aici. am un corp schimbător. îmi aduc aminte prea mult. mi-e/ dor. caut ceva. nu găsesc. cabluri deconectate. nu simt bine, nu/ răspunde nimeni. sfârşit. primesc telefoane. început. voci cunoscute, altădată dragi. mă bucur, sunt epuizată. prea multe amintiri. fac din nou un final. nu mă uit în urmă. nu pot să simt nimic,/stau doar aici. nu fac nimic. încep să văd lumea asta. reuşesc să râd. nu mai mult de o jumătate de zi. fără bucurii, e doar o nervozitate“.

Rita Chirian, Revista Cultura (30 august 2010)

http://revistacultura.ro/nou/2010/08/a-doua-venire/

***************************************************************************************************************************************************************************************

Ţinuturile mele şi stolul de păsări albe al lui Kawabata

Proaspăt revenită de pe tărâmurile lui Tito sau ale lui Milorad Pavic, observ că “Ţinuturile sudului” m-au vegheat şi de la distanţă.

“Andra Rotaru a crescut mult de la primul volum la acesta, stilul ei a devenit sigur, matur, s-a feminizat; este o scriitură „coaptă”, lucrată şi în acelaşi timp proaspătă. Ţinuturile sudului este un volum pe care îl citeşti cu plăcere, îl răsfoieşti apoi la întâmplare şi versurile curg, învăluitor. În ele nu afli nici durere, nici bucurie, nici sfâşiere, dar nici împlinire, ceea ce îţi permite o lectură confortabilă emoţional – în sensul bun al cuvântului -, într-un registru şi într-o cheie moderată, a unui lirism ne-tensionat şi ne-tensionant, dar totuşi convingător. Nu te aruncă în hăurile unei interiorităţi contorsionate, ci te menţine pe suprafaţa ondulată a unei sensibilităţi feminine mai degrabă orientale, discrete, orientate spre „partenerul” de dialog – bănuieşti adâncimile acestei sensibilităţi, dar mai importante pentru eul poetic par crearea unei atmosfere, sugestia, obiectele simbolice ale acestei lumi, gesturile ritualice, ceţurile amintirii. Emoţia se descarcă prin intermediul unor scenarii cvasi-ritualizate, „reale”, imaginate sau rememorate, în care oficianţi sunt „eu” şi „tu”, femeia şi bărbatul iubit, acum despărţiţi, odinioară uniţi, într-un univers concentrat, axat pe câteva elemente-cheie: apa, marea, iarna, fereastra, lumina, pereţii, camera, oraşul, călătoria. Ceea ce nu înseamnă că acestui lirism îi lipseşte forţa, dar este o forţă implozivă, care se năruie în interior, cumva suicidar-inutil, dar fără să dramatizeze, ca într-o poveste de dragoste japoneză. Mie cel puţin Ţinuturile sudului mi-a lăsat un „gust” amărui de Kawabata dintr-un Stol de păsări albe.

Fireşte, există un filon expresionist care nu poate fi trecut cu vederea şi o influenţă dinspre această zonă, vizibilă şi la nivelul elementelor care alcătuiesc universul, pe care le-am întâlnit în poezia nouăzecistă sau douămiistă de factură neo-expresionistă. Andra Rotaru amestecă însă acest expresionism existenţial cu un suprarealism soft (poate, mai bine spus, un imagism suprarealist), cu tăieturi feminine, nedisonante. Nedisonant, să ne înţelegem, în cazul Andrei Rotaru, înseamnă nu lipsa ţipătului, ca „material” liric, ci acordarea disonanţelor într-un „zgomot alb”, senzaţia de ansamblu muzical, respiraţia de mare a versurilor. Ceva înfricoşător, pe dedesubt, dar frumos, armonios, odihnitor la suprafaţă. În această conversie şi în această respiraţie se află forţa (feminină) şi originalitatea acestui volum, care, dincolo de ce este în sine, anunţă o traiectorie poetică plină de surprize. “, a scris  Raluca Dună în revista România Literară (nr. 29/2010)

₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰

Ţinuturile Septentrionului

“Poezia Andrei Rotaru este mai aproape de șaptezecism decît de congenerii săi sau de predecesorii imediați. Unele versuri par extrase dintr-un posibil volum al unui Virgil Mazilescu adus la zi: „zilele acestea încep cu zilele de altădată:/ cineva se așază pe marginea patului,/ mă întreabă dacă nopțile sunt imprimate pe piele,/ dacă am visat cum mă acoperă nisipurile./ (mirosul tău de brad se răspîndește în camera mea)”. „Personajele” acestor poeme sînt nenumite direct, imprecise, sînt euri stranii pe care poeta le invocvă familiar dar pe care nu ajungem să le cunoaștem. Cînd se adresează la persoana a doua, nu putem hotărî dacă efectiv adresarea vizează un altul sau este o persoană generică „tu”, un alter-ego al celei care rostește. Procedeul e cunoscut din poezii semnate demult de Ana Blandiana sau Ileana Mălăncoioiu. Andra Rotaru pune o discreție a exprimării comparabilă cu a celor două semnificative predecesoare și ale căror influențe, fie că sînt recunoscute și asumate sau dimpotrivă, transpar în poezia sa.”

* extras de pe blogul lui Horia Gârbea (http://horiagarbea.blogspot.com/2010/07/carti-noi-andra-rotaru-tinuturile.html)

* acelaşi text a apăut şi în Săptămâna Financiară (6 august 2010), cu titlul “Confirmarea unei mari promisiuni”: http://www.sfin.ro/articol_20631/confirmarea_unei_mari_promisiuni.html

** nu am mai ascultat de mult HIM, astăzi da: http://www.youtube.com/watch?v=Q0723rjpyWA&feature=related

₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰

“Ţinuturile sudului” la Timişoara

În urmă cu puţin timp, Robert Şerban mi-a trimis câteva întrebări despre cel mai recent volum al meu, “Ţinuturile sudului”. Urma să realizăm un interviu pentru revista Orizont din Timişoara, iar de data aceasta, nu mai eram eu intervievatorul. Orizontul nr. 7 din 23 iulie 2010 a apărut…Un mic extras din interviu:

De la apariţia volumul tău de debut, „Într-un pat sub cearşaful alb”, şi până la recent apărutul „Ţinuturile Sudului” au trecut cinci ani. Pare mult, mai ales că eşti un scriitor tânăr, şi se pare că tinerii au o febrilitate în mai toate gesturile, inclusiv în cele editoriale. Aşa a fost să fie sau e vorba de o strategie literară în această revenire?

Nu asta mă îngrijorează acum, cât mă îngrijorează că mi-am dat seama că pot să scriu doar când există nişte forţe exterioare sau interioare ce anunţă un dezechilibru. Mi-e teamă de ele, pentru că atunci mă rup de lume, prietenii îmi par nişte vietăţi încă dragi, dar îi privesc ca şi cum ar fi veniţi de undeva de departe şi am nevoie recurent, de o sursă de adrenalină feroce, pe care uneori o provoc, ca să-mi fie mai aproape dezlănţuirea. Nu au trecut 5 ani de la debut, mai degrabă au trecut nişte etape care, pentru că nu a existat un context favorabil, au aşteptat până când ceva a dezlănţuit o teroare autentică în limbajul meu. Nu e chiar plăcut să simţi pe viu. E mai uşor să scrii imaginându-ţi că trăieşti sau vezi anumite cadre, poveşti, întâmplări. Acum mă simt epuizată şi vara aceasta o simt fadă, tocmai pentru că m-am vindecat. Sunt din nou într-un echilibru, căruia nu-i găsesc un sens, aşa că aştept din nou hazardul acela minunat, care pune lucrurile în mişcare.

Continuarea aici: http://www.revistaorizont.ro/arhiva/iulie2010.pdf

₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰

Un interviu de despărţire

“Plec din Târgu-Jiu cu o oarecare nostalgie. În prima zi a venirii îi scriam Liviei Roşca un SMS în care-i spuneam că am ajuns în locurile “noastre”, după ani şi ani, iar ea îmi răspundea că “tinereţea nu se mai întoarce niciodată”. Am trăit în această săptămână fiecare moment, conştientă că acest “acum” nu se va mai întoarce…”

Continuarea aici: http://www.gorjeanul.ro/societate/poeta-andra-rotaru-plec-din-targu-jiu-cu-o-oarecare-nostalgie?Itemid=135

₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰

Manuscrisul de la Gorj (12-16 iulie 2010)

În perioada 12-16 iulie 2010 am participat la primul atelier de scriere creativă organizat la Târgu Jiu, intitulat “Manuscrisul de la Gorj”. Finalitatea acestui curs de creative writing va fi editarea la finele acestui an a unui cărţi de poezie. Un manuscris pe care tinerii participanţi la acest atelier de scriere creativă ni-l vor propune în luna octombrie a anului în curs. Manuscrisul va fi publicat la una dintre editurile de renume din Bucureşti.

Cea mai mare bucurie a fost să văd cum după terminarea orelor de curs, relaţia ucenic- profesor se transforma într-o prietenie frumoasă, motivată de un interes comun pentru poezie. Iar tineri precum Alexandra Belgun, Alexandra Mănescu, Alexandru Popete sau Andreea Eva sunt mult mai mult decât nişte tineri care scriu, sunt şi nişte nume pe care probabil în curând le vom auzi vehiculate în mediul literar. Sper ca selecţia acestui manuscris de la Gorj să fie una dificilă,  juriul putând să ajungă chiar la conflicte. Şi va fi bine să fie astfel, pentru că Andrei Novac, Dan Mircea Cipariu, Cornelia Maria Savu şi eu avem păreri la care ţinem, unele comune, altele probabil divergente. Cum în ultima vreme tinerii din orice colţ al României  scriu bine, ştiu cât de greu e să faci parte dintr-un juriu, mai ales că e o responsabilitate să fii tu cel care poţi schimba cursul unei vieţi. Pentru că un volum de debut îţi poate schimba acest curs.

O altă mică bucurie a fost aceea că la Târgu Jiu am avut parte şi de o lansare a “Ţinuturilor sudului”, volumul recent apărut la Editura Paralela 45. Iar de acum înainte, acest volum se va găsi şi la Biblioteca Christian Tell din Târgu Jiu, poate cel mai important lucru pentru un scriitor. Mai multe despre aceste evenimente aici http://www.agentiadecarte.ro/2010/07/“tinuturile-sudului”-in-orasul-lui-brancusi/ şi http://www.agentiadecarte.ro/2010/07/andra-rotaru-aduce-la-targu-jiu-„tinuturile-sudului”/

₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰


I`ll drink water till I die

Reportajul de la Colocvii şi Editorialul de azi, 29 iunie 2010, pe Agenţia de Carte: http://www.agentiadecarte.ro/2010/06/dintii-buni-si-cei-stricati-ai-tinerilor-scriitori-romani/

şi http://www.agentiadecarte.ro/2010/06/cts-a-luat-la-bani-marunti-debutul-in-literatura/

₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰

Le-aş citi pe melodia celor de la Noir Desire, Sober Song

Prima cronică la Ţinuturi am citit-o în drum spre Alba

Cu o zi înainte de a pleca spre Alba Iulia, la Colocviul Tinerilor Scriitori, am încercat să citesc semnalarea pe care o făcea Liviu Antonesei în Observator Cultural. Am avut ceva ghinion, n-am găsit revista pe unde am reuşit să ajung, apoi m-a prins ploaia şi căutările mele au fost cam stopate. Dar pe tren am citit revista. Începe aşa:  “Acum cinci ani, primeam de la Andra Rotaru, o tînără poetă despre care nu ştiam atunci nimic, volumul Într-un pat sub cearşaful alb (Editura Vinea, Bucureşti, 2005, „Postfaţă“ de A. Urmanov, volum laureat cu Marele Premiu „Ion Vinea“ pentru debut în poezie, ediţia a XV-a). Nu ştiu cît m-a impresionat acel premiu, dar „Postfaţa“ lui A. Urmanov, în gustul căruia aveam deja încredere, cu siguranţă m-a impresionat. Aceasta se încheia cu vorbele: „Într-un pat sub cearşaful alb este un volum unic pînă acum“ – şi nu se înşela! De altfel, pe lîngă premiul amintit, cartea a mai primit sumedenie de premii, de la cel pentru opera prima al Festivalului Naţional „Mihai Eminescu“ la Premiul pentru Debut al Asociaţiei USR Bucureşti. În 2008, această „biografie lirică“ a Fridei Kahlo, acest „autoportret cu mască“, după formula unui tînăr critic, a avut parte şi de o ediţie spaniolă. ” Continuarea aici: http://www.observatorcultural.ro/DIN-FOIŞOR.-Poetii-mei-Andra-Rotaru*articleID_23905-articles_details.html

Şi comentariile sunt savuroase:)

PS: Poza e de la Alba, ceva de genul “poet serios caut să uit melodii precum Alejandro” :)))))

₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰

Prima semnalare despre Ţinuturile sudului, în Observator Cultural

În revista Observator cultural de mâine, 23 iunie 2010, va apărea prima cronică sau primele însemnări despre recentul volum “Ţinuturile sudului”, Editura Paralela 45. Nu îmi mai aduc bine aminte dacă şi în urmă cu 4 ani, primul care semnala apariţia volumului “Într-un pat sub cearşaful alb” (Editura Vinea), era tot Liviu Antonesei.

În timp, ne-am mai revăzut doar de vreo 2 sau 3 ori, fie la târgurile de carte, fie la festivalurile literare din Iaşi, pierzând aproape de tot chiar şi legătura electronică. De cele mai multe ori era ca într-un film alb negru netitrat când vorbeam pe mail. El îmi descria cum scrie zeci de hârtii urmărit de privirea căţelului său, pe care, nu ştiu de ce, mi-l imaginam o combinaţie între collie şi terrier sau canish. Oricum, un câine mare, auriu, cu urechi pufoase. Un fel de Montmorency: “Montmorency, cu un băţ în gură./ Două potăi cu o înfăţişare suspectă,/prieteni de-ai lui Montmorency. George ducând haine şi pleduri/ şi fumând o pipă scurtă…”(Jerome K. Jerome, “Trei într-o barcă”)

Îmi plăcea că domnul căţel se juca cu nişte lămâi pline de mucegai, obsesiv. Nu pot să redau atmosfera, e ceva ce găsesc în filme. Pluteşte totul în fum de rolă cinematografică şi iz de sală în ruine.

Şi mă bucur că Iaşiul dă primele semne despre Ţinuturile sudului, mai ales că tot la Iaşi sunt multe persoane care m-au privit cu multă bunăvoinţă, încă de dinainte de a debuta. Şi mă mai bucur şi pentru că mâine e 23 şi în orice zi, un 23 mai are nevoie doar de o oră pentru a se împlini. Sau de două.

₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰


Urmează Colocviul Tinerilor Scriitori, Alba Iulia (24-26 iunie 2010)

Debutul s-a produs în pat. La Mănăstirea Râşca, în 2005, experimentam diverse modalităţi de a scrie, printre care şi privarea de somn. A nu se înţelege că mi se impunea, ci aşa doream eu. În ultima seară petrecută acolo, înainte de alegerea volumelor ce urmau să fie publicate la Vinea, aveam de scris vreo 30 de poeme. La cel de al 28-lea m-am blocat. Auzeam deja refrene, rime, goarne şi îmi spuneam că nu mai pot, e timpul să dorm, că mi se făcea rău. Atunci, de pe cearşaful patului au început să iasă forme geometrice şi  flori& alte bizarerii. Le-am descris rapid într-un poem. A doua zi, datorită halucinaţiilor auctoriale, m-au ales pe mine şi pe Livia Roşca (a refuzat publicarea la Vinea) şi pe Diana Geacăr, spre publicare. Intuise Urmanov că sunt mai poetică atunci când uit de mine, decât atunci când sunt odihnită. Şi tot în pat mi-a venit ulterior ideea că aş putea scrie despre Frida, pe care o primisem cadou pe la 17 ani, împachetată între copertele unui album Taschen, mai mare decât cearşaful meu.

Mai multe date despre acest Colocviu, organizatori sau ediţii precedente, aici: http://colocviu2010.wordpress.com/

₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰

Prima lansare

a “Ţinuturilor sudului” (10 iunie 2010, Bookfest) a fost de la excelent în sus. Nora Iuga a sosit la timp, Soviany era prins în trafic şi nu mă mai aşteptam să ajungă, dar toate dezavantajele s-au transformat într-un imens avantaj. Pur şi simplu s-a întrerupt şirul lansărilor şi şi-au făcut loc cuvintele lui. A punctat bine ceva ce am observat de curând la mine: cu cât un anumit lucru/persoană este la o anumită distanţă, cu cât o piele, o voce se păstrează neatinse, de abia atunci le simt şi de abia atunci există o apropiere. O intimitate retractilă…Şi a mai  punctat ceva bine: acea teroare de umed, rece, probabil de tot ceea ce ţine de tactilul apropierii dintre doi oameni. Oricum, Soviany a înţeles asta psihanalizând textele, pentru că nu a fost un discurs,  a fost pur şi simplu mai mult. Nora m-a făcut de vreo două ori să-mi muşc buzele ca să nu mă comport pecum o fetiţă care şi-a julit genunchii, a intuit povestea, a intuit ce este sub marea din Ţinuturi. După lansare am stat pe la terasele Bookfestului cu gaşca proaspăt reîntregită şi m-am simţit iar pe mine, ceea ce se întâmplă rar. Câte ceva despre lansare şi aici, pe blitz-show

Iar în umătoarea zi m-am rătăcit la Noaptea Albă a Galeriilor unde m-am simţit precum Gala în mijlocul tablourilor unui artist f. tânăr, la TC Studio (Hanul cu Tei).  Sper să aibă un viitor minunat…cu sigla aceea care este de fapt pentru mine un suport “de încheieturi”.  Şi îi mulţumesc Simonei că a avut răbdare să mă aştepte până la 01: 30, când am binevoit să-mi fac apariţia. A fost o săptămână minunată, mai rău e că i-am prins gustul şi cred că mai vreau…

₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰

Prima zi de Bookfest şi un sabor especial…

Astăzi a fost o zi bună. Încep ca dependentul care după ce se lasă de vicii, îşi scrie în carneţel dacă mai poate sau nu, încă o zi … Eu nu am mai putut nici o zi fără, 

aşa că la ora 11:00 am ajuns la deschiderea Bookfestului (Romexpo). Ştiam că vine şi un scriitor spaniol, Lorenzo Silva, pe care l-am cunoscut în noiembrie 2009, la un festival de literatură în Mexic. Romexpo m-a întâmpinat cu o uriaşă caniculă (31 de grade), dar cu o atmosferă de vacanţă, lejeră, fără crispări inutile.

M-am bucurat mult de revederea cu Lorenzo şi apoi nu am mai fost atentă la tăierea panglicii festive, la discuţiile din jur, la nimic. Am încercat să asist la un discurs de inaugurare, din gama lucruri “care trebuie făcute”. Venisem cu o prietenă care nu a rezistat şi a început să se plimbe pe la standuri. A venit cu aparatul foto la mine spunându-mi să vin repede să văd ceva. Acel ceva era coperta cărţii mele, “Ţinuturile sudului”, de dimensiuni uriaşe, lipit de un parapet al standului editurii. M-am pozat cu marea, cu titlul, cu coperta şi am pupat pe toată lumea care îmi ieşea în cale (dintre cunoscuţi). Şi afişele de la Cartea Românească & Polirom sunt reuşite, cu pozele autorilor ce îşi lansează volumele acum (Despot, Duţescu, Oişteanu ş.a.)

O altă surpriză plăcută a fost să văd că, în cadrul Salonului de carte în limba spaniolă existau şi multe cărţi ale autorilor români traduşi în spaniolă. O altă bucurie: Volumul “En una cama bajo la sabana blanca” (omologul în traducere spaniolă al volumului “Într-un pat sub cearşaful alb”) apărut la Bassarai Ediciones în 2008, este pe raft. Nu ştiu cine e “vinovatul”, dar m-am simţit tare bine să văd că acum vine el la mine, nu mă mai duc eu în ţara lui de provenienţă editorială. După multe drumuri printre standuri şi o grămadă de cărţi reduse cumpărate (30 de cărţi şi noi şi f bune pot fi achiziţionate cu doar 200 de RON!, ceea ce nu se prea întâmpla la alte târguri), am fost întrebată de Lorenzo Silva dacă vreau un crime fiction sau altceva, dintre cărţile care îi fuseseră aduse la târg. Nu ştiu de ce nu beneficiază încă de o traducere în română, dar până atunci voi încerca să citesc “El blog del Inquisidor” . Autorul poate fi găsit şi pe www.lorenzo-silva.com.

Apoi am stat la o terasă şi am băut cred că prima bere pe 2010 cu Ileana Mălăncioiu şi White Noise, pe o ploaie agitată, de vară.

PS: Revin poate mâine, după lansarea “Ţinuturilor sudului”. Şi revin şi cu poze ale celor doi invitaţi ce vor vorbi despre volum, Nora Iuga şi Octavian Soviany. Pentru „uitaci”, lansarea mea e la ora 16:00, la standul Editurii Paralela 45!

₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰

Post Maratonul de Poezie şi Jazz

În seara zilei de 4 iunie 2010, începând cu ora 22:00, foaierul Teatrului Naţional de Operetă “Ion Dacian” a devenit spaţiul în care 33 de poeţi s-au întâlnit faţă în faţă cu jazzul, într-un maraton de poezie şi jazz ce a ţinut până în dimineaţa zilei de 5 iunie 2010, ora 05:00. Aflat la cea de a doua ediţie, “Maratonul de Poezie şi Jazz” a adus pe scenă nume de referinţă ale literaturii române contemporane. A fost o a doua ediţie mai densă, mai bine organizată, care naşte deja ideea de continuitate iminentă a acestui tip de eveniment.

Unul dintre seniorii ce au participat şi la această ediţie, Ioan Es. Pop ne-a mărturisit spre finele nopţii de maraton: “Cu cât sunt mai mulţi poeţi şi muzicieni, înseamnă că literatura şi muzica au un sens mai intens, au o putere mai mare de iradiere, dovadă că în seara aceasta, după părerea mea, faţă de anul trecut, lucrurile au fost mai bine rulate şi publicul a fost mai apropiat şi mai convins de faptul că 33 de poeţi pot să facă o mică armadă literară. Odată pornit un astfel de eveniment, înseamnă că există foarte mulţi entuziaşti care le imaginează. Întotdeauna imaginatorii stau în faţă, sunt ca nişte căpitani de corabie şi stau în faţa celor ce sunt aşteptaţi să se înroleze la drum, pentru descoperirea unei Americi, poate interioare.” Tot mini reportajul pe www.agentiadecarte.ro

₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰

A sosit din tipografie cartea! Zilele astea e la TNCP (2-5 iunie 2010) la standurile de la USR

Veştile bune apar în timp ce-mi fac somnul de dimineaţă, aşa că nu ştiu ce să mai zic, să dorm mai mult? După telefonul primit de la Editura Paralela 45, am plecat pe fugă spre USR- transformată în TNCP (Târgul Naţional al Cărţii de Poezie) şi a fost o surpriză plăcută să aflu că volumul bătea autostrada Piteşti-Bucureşti către Târgul Naţional al Cărţii de Poezie…La sediul USR atmosfera e super, îţi fug ochii şi nu ştii ce să alegi, iar banii, dacă îi ai, îţi rămân pe acolo. Nu regreţi! Am dat nas în nas cu câţiva scriitori dragi mie, aşa că le-am dat deja Ţinuturile, altora urmează să…Apoi am luat-o pe draga mea Simona Vilău de braţ şi ne-am învârtit între Romană-Universitate-Lipscani. Mă simţeam ca-n vacanţă, iar drumeţia pe Lipscani (ptr. relaxare) s-a soldat cu câteva vopsele pe haine şi-n plămâni. Artele plastice-s la ele acasă pe Lipscani, asta e clar! Ah, încă o întâlnire memorabilă…a fost revederea unui fost coleg de la Tonitza, Marius Ghiţă…au trecut vreo 12 ani de la terminarea liceului. Iar Ţinuturile sudului ne-au adus faţă în faţă. (Merci!) Ce pot să spun, I`m excited, iar mâine e şi Maratonul de poezie şi jazz…unde cartea va circula pe scenă, prin scenă, prin bar, prin pian, peste tot! Sau aşa mi se va părea mie. Iar la prima oră se va duce cu tot cu mine la Mogoşoaia pentru filmări lângă lac. Ileana Bâja rulls & Poezie pe pâine!

Aici redau câteva fragmente despre Ţinuturi, scrise de oameni dragi, Marin Mălaicu-Hondrari şi Livia Roşca, pentru că am optat ca pe volum să nu apară decât versuri…într-un final.

“Ce sunt “Ţinuturile sudului”? Ce geografie au şi ce vietăţi le populează? Cine le stăpâneşte? Se bat sau nu, între ele, aceste “Ţinuturi ale Sudului”? Nu sunt întrebări spectaculoase, dar sunt legitime pentru orice fel de geografie, chiar dacă simbolică precum aceea creată de poeta Andra Rotaru. Iar eu, care ştiu deja răspunsurile, îţi spun un secret: “Ţinuturile sudului” sunt două suflete ca două plăci tectonice desprinse cândva din aceeaşi bucată. Toată cartea este un minunat poem de dragoste în care apropierile şi depărtările îndrăgostiţilor sunt dramatice, vii, dar deloc patetice. Ţii în mână un volum de poezie cu efectul unei şedinţe de hipnoză pentru că “Ţinuturile sudului” sunt ale Andrei Rotaru, însă pot fi, în întregime, şi ale tale.” Livia Roşca

“E  aşa cum bănuiam: Ţinuturile sudului sunt fascinante, pline de visare. Şi mai e ceva aşa cum bănuiam: despre poezie nu se poate vorbi, numai că Andra Rotaru vine pe urmele lui Wittgenstein şi adaugă: despre ce nu se poate vorbi e încă şi mai greu să se tacă.” Marin Mălaicu-Hondrari

₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰

A venit şi coperta Ţinuturilor…cu happy end

Aceasta este şi sper să fie cu noroc! Cu o mică remediere a unui cuvânt despărţit greşit, aşa va arăta!

₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰

Un prim interviu înainte de lansare

Spre ce “punct cardinal” al poeziei ne îndreaptă volumul “Ţinuturile sudului”? Te consideri ancorată suficient în prezentul literar? Şi, dacă da, cu ce se “mănâncă” el?

Dragă Simona, de când eram mic copil am avut probleme cu roza vânturilor şi ale ei puncte cardinale. Nu am reuşit niciodată să aflu cum e să mergi prin locuri necunoscute, ghidat fiind de N, S, V, E, busole sau muşchi de pământ. Mi se pare o impietate să vrei să ajungi undeva în momentul în care singurul lucru cu adevărat posibil este neprevăzutul. Îmi este mai aproape. Ştii că aceste Ţinuturi s-au creat din ceva ce apărea şi dispărea, încât nici un spaţiu în care intram pentru a mă acomoda cu el nu-mi lăsa posibilitatea de a rămâne. Aşa cum şi scriu, lucrurile frumoase nu au voie să dureze prea mult. Mai întâi trebuie să fie monstruoase pentru a le simţi savoarea, apoi e bine să pleci de acolo. Rămâi cu ceva ce nu uiţi. E ca un mariaj să scrii. Sunt primele luni de nebunie totală, apoi o decandenţă în care musteşti. Am vrut ca aceste Ţinuturi să fie precum poveştile pe care ni le citeau adulţii în copilărie, un spaţiu în care intrând, simţi că se poate întâmpla aproape totul, că bucuria există nestingherită de nimic, că persoanele dispărute pot fi vii, că “nefericirea doare”, că poţi arunca doar cu o privire, precum în “Zabriskie Point”, casele în aer. Şi nu eşti sigur de ceea ce se întâmplă în aceste spaţii, siguranţa nu este punctul forte în Ţinuturi, până în momentul în care te simţi iar dependent de stările pe care le-ai avut trecând prin ele. Şi nu-ţi mai pasă de tine, vrei cu orice preţ să mai guşti exact din lucrurile de care ţi-e teamă, pe care te fereşti să le întâlneşti în viaţă.

Nu mă simt ancorată în prezentul literar, dacă acesta se traduce prin mondenitate, prietenii constante cu diverse persoane…De abia îmi iau mie pulsul. Încă trăiesc cu senzaţia că nu mă simt ca peştele în apă printre cei înconjurători, probabil că şi las impresia că locul meu nu e acolo. Îmi plac schimbările. Îmi place să stau în casă. Îmi place să mă “amestec” cu pământul, cu mâlul, cu livezile de cireşi uscaţi. Dacă aş răsturna un pic întrebarea ta, ar ieşi: e suficient prezentul literar?, şi ţi-aş spune: nici nu există. Ce e prezent ca prezentul trece.

De unde ai pasiunea aceasta nebunească pentru ţinuturi îndepărtate, dacă nu geografic, cel puţin afectiv? Ce leagă primul volum de al doilea?

Am copilărit pe malul Mării Negre. Stăteam cu orele la ţărm, uitându-mă spre larg. Tânjeam să mă fac marinar, dacă ar fi fost posibil. Luam exemplul unchiului meu, Aurel. De atunci ştiu cum miroase ceva venit de departe. Nucile de cocos, bananele încă necoapte, gumele şi abţibildurile cu indieni care se imprimau pe pielea mâinilor. Din fiecare voiaj pe mare, unchiul îmi mai aducea câte ceva, îmi mai povestea cum e în Bankok, Singapore, Tripoli, Barcelona…am sute de vederi de acest fel. Mă fascinau coralii. Îi puneam în vase cu apă, puneam şi peştii aduşi de bunica de la piaţă, încercând să-mi creez propria mare. Un ţinut.

Volumul acesta probabil că a simţit nevoia să apară când ceva din mine l-a chemat. Sunt tot ceea ce vine şi pleacă, sunt Constanţa aceea de demult, sunt în primele dimineţi, sunt în mirosul casei de la Constanţa. Şi când ceva din prezent a redeşteptat acel spaţiu, s-au suprapus persoanele dispărute cu cele reale, am atribuit persoanelor din prezent acel iz de apă stătută. E bine să scrii, nimic nu rămâne, nimic nu pleacă, şi totuşi, uneori autorul e cel care uită şi îşi doreşte să distrugă ce a construit.

Primul volum se leagă de al doilea într-un mod straniu. Îmi place să mă arunc cu capul înainte în lucruri pe care nu le pot controla, deşi e distructiv uneori. Emoţional mai ales. Nu pot fi decât subiectivă vorbind despre aceste lucruri. Scriu despre lucrurile cărora le pot rămâne fidelă emoţional. Iar nestatornicia e una dintre aceste constante. Hilar.

Descrie-ne, în câteva propoziţii, traseul către acest “sud” al poeziei. Pe unde trebuie să meargă cititorul ca să dea de punctul terminus al odiseei acesteia?

Mă simt într-un spaţiu al tuturor posibilităţilor citindu-ţi întrebarea! Acesta e şi unul dintre subiectele care-mi plac. Ştii cum e să te duci la biserică şi să nu îţi dai seama dacă poţi să aprinzi lumânări la vii sau la morţi? Să te îndrăgosteşti şi să nu ştii dacă scrii într-o stare de euforie sau panică- pentru că intuieşti că scrii tot despre tine, într-o variantă masculină? Să vrei să te amesteci cu lumea, cu ceilalţi şi apoi să intri aproape într-o stare comatoasă? Cititorul ar trebui şi el să creadă că totul e posibil, că acum e o sărbătoare continuă, că marea încă se izbeşte de stânci, că lucrurile sunt de neoprit şi se pot întâmpla. Şi să-şi însuşească repede orice revers, orice ireversibilitate.

Ce o ţine “în priză” pe Andra Rotaru? Povesteşte-ne despre viciile tale cotidiene şi “păcatele” unei scriitoare.

Mă înec în muzică, e unul dintre lucrurile care mă ţin aproape de mine, care mă inspiră şi mă bucură. Am totodată viciul ciclotimiei, al empatiei cu plus sau minus, al unei spontaneităţi afective care poate face o casă să se disloce din temelii. Atunci mi se spune că “mă hăhăi”. Pe Nora Iuga am auzit-o prima dată spunându-mi că aşa râd eu când mă bucur de ceva. Ca un căţeluş gata să facă pipi. Nu am ce să-mi fac, bucuria e prea intensă uneori de merit o asemenea comparaţie minunată. Gândesc afectiv, inteligenţa mea e dependentă de stări. Uneori mă bucură şi lucrurile mai puţin senzoriale, dar acelea aparţin deseori de voinţă. Iar păcatele mele (ce expresie bizară!)…ar fi unele peste altele, ca într-o piramidă a trebuinţelor, strâns legate de lucrurile care-mi fac ochii să aibă iar viaţă în ei. În mare pare a timpului sunt goi. Încă nu pot să scap de senzaţia că altcineva trăieşte deseori în locul meu, că acel altcineva se bucură sau face lucrurile în locul meu. Dualitatea asta erodează atât de mult încât atunci când Andra simte şi vede, e ca un mânz care dă pentru prima dată de ceva. Şi cu un strop de timiditate excesivă, ca să scap de toate astea, scriu.

Dacă Andra Rotaru nu s-ar mai trezi Andra Rotaru într-o zi, ci un alt scriitor (din toate timpurile şi de peste tot), care ai vrea sa fie acela şi de ce?

Măi, uneori vreau să fiu Yukio Mishima şi să-mi fac sepuku. Am deja-vu-uri că sunt în Japonia. Alteori vreau să fiu Kundera şi să scriu eu “Nemurirea”. Uneori vreau să fiu scoţian şi să scriu precum Robert Burns “My Red, Red Rose”. De cele mai multe ori am fost Jim Morrison. La 13 ani, după ce am văzut filmul “The Doors”, luam “An American Prayer” şi fugeam să mă ascund prin căpiţele de fân de la Sîngeorz Băi ca să citesc. Datorită lui şi muzicii lui am început să scriu. A fost şi Baudelaire de vină, dar mă făcea să plâng şi să scriu şi să plâng şi să scriu. Dintre scriitorii români aş vrea să pot să mă “asemăn” mai mult cu Nora Iuga (la fire, energie), cu Dan Coman (ca să pot să vorbesc cu o cârtiţă galbenă), cu Livia Roşca (partea solară a ei e fosforescentă)…cu SGB (ca să pot să mă detaşez cu totul de mine, eventual să zbor ca o barză, sau pe o barză). Uneori e bine să fiu Andra. Pentru că zâmbeşte frumos când îi vine. Atunci nu mai scrie, doar zâmbeşte.

În ce relaţii eşti cu artele vizuale? Deoarece avem informaţii cum că ai fi studiat la şcoli specializate de artă.

Am dat la Tonitza dintr-o dorinţă proprie. Desenam cai mulţi. Şi vapoare. Îmi aduc aminte că Arina, sora mea, mă susţinea. Poate mai mult din motive estetice, poate pentru că orice fiinţă cu păr lung şi haine lungi şi care asculta muzică bună mi se părea că face parte din “familia mea”. Credeam că la Tonitza e un mic rai hippiot, că mă voi înconjura de păr şi miros de culori şi cărbune, şi că oamenii aceia pot să înţeleagă totul. Au fost cei mai buni ani ai mei acolo, m-a ajutat această formare de-a lungul timpului. Aş fi fost o inadaptată în alt mediu, sau dacă m-aş fi adaptat, ar fi fost o tortură. Apoi am cochetat mai puţin de un an cu o facultate de Arte. Simţeam că e şi altceva în mine, încă nu ştiam de unde am o forţă aproape inumană care nu mă lăsa să fiu mulţumită acolo unde mă aflam. Am descoperit-o la scurt timp, deşi, neştiind ce e, ce înseamnă, mi-era teamă de ea. Şi cu cât mi-era mai teamă de ceva, cu atât mă aruncam mai mult înspre ea.

Am debutat în 2005 cu un volum care transpunea picturile Fridei Kahlo în versuri, “Într-un pat sub cearşaful alb”, Editura Vinea. Restul e…încă prezent.

În notă similară: în ce culori ai “picta” poezia românească actuală şi ce anume ai schimba la acest context?

M-am săturat până peste cap de poezia care parcă decupează discuţii din cartierele noastre dragi şi le inserează sub formă de poezie. Poezia asta “cartieristă”, deşi cu tehnici bune, sper să nu mai ţină foarte mult. Abilităţi tehnice au mulţi, e ca şi cum te duci câteva luni la nişte cursuri de creative writing, şi apoi ieşi mare scriitor. Aiurea! Sunt folositoare, dar nu atât de mult. Nu poţi să pui ceva unic şi original în ceva ce nu este făcut pe dimensiunea potrivită. Nici butoaiele de vin nu sunt potrivite pentru vinuri de soi…unele sunt înalte, de piatră, altele de sticlă, altele din coji de copac. Şi ca să folosesc un cuvânt pe care nu ar trebui să-l folosesc, cred doar în poezia mai cu “suflet”, care mă poate face şi să gândesc, să îmi creeze sinestezii, să mă facă să mă îndrăgostesc de ea! Cer cam mult…

E bine în ultima vreme că unii scriitori tineri, neoexpresionişti, nu se dezic de scriitura lor şi continuă să meargă pe contrasens. Doar pe acest contrasens mi se pare că se poate crea ceva durabil, imun la modă şi convenţii. Deci, ca să-ţi răspund, poţi foarte bine să dai peste un amalgam de curente şi influenţe facile, poţi la fel de bine să găseşti flori de nu mă uita în poezia noastră actuală. Depinde dacă eşti pregătit să-ţi decorezi casa de unul singur, sau ai nevoie de ajutor specializat.

Trei cărţi pe care ai vrea să le “arzi” într-un incendiu?

Au existat astfel de experimente făcute de unii, alţii. Dacă aş fi o Julie Christie într-un “Fahrenheit 451”, aş arde cărţile bune, ca să nu rămână pe mâna celor care impun asemenea atrocităţi. Dacă ar fi pur şi simplu, ca să le fac să dispară, nu le-aş arde, le-aş da gratis la anticari.

Dar trei nume de autori pe care ai fi vrut sa nu îi fi citit vreodată, deoarece ne fac să părem săraci şi inutili prin comparaţie cu ei?

Prima senzaţie de acest fel am avut-o citindu-l pe Kundera, apoi pe Coetzee, apoi pe J.-D. Bauby. Dar nu contează că m-au făcut să mă simt mică, asta e şi ideea. Bine că suntem mici ca să ne facem şi noi mai mărişori. Fără repere adevărate nu mi-aş da seama că sunt şchiop într-o lume cu fotomodele.

Cărui poet român i-ai acorda Premiul Nobel pentru Pace?

Haha, scriitorul şi pacea cui? Make love not peace, mai bine.

* Interviul a apărut pe site-ul cronica de vineri

₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰

“Ţinuturile sudului” într-un maraton de 7 ore

Vineri, 4 iunie 2010, ora 22:00, în foaierul Teatrului Naţional de Operetă „Ion Dacian” (Bucureşti), începe cea de-a II-a ediţie a “Maratonului de Poezie şi Jazz”. Timp de 7 ore neîntrerupte, poeţii şi muzicienii vor oferi publicului un turnir multiart ce se va încheia în dimineaţa zilei de 5 iunie 2010, la ora 05:00. Odată cu inaugurarea acestui maraton, se va lansa şi antologia ediţiei, la Editura Tracus Arte, în care semnează 33 de poeţi.

În cadrul Maratonului va fi prezentat un moment special dedicat regretatului poet Augustin Frăţilă (1953-2010) susţinut de actorul Viorel Păunescu. Pe Augustin Frăţilă l-am putut asculta cântând şi recitând la prima ediţie a Maratonului, în 2009.

Pentru maratonul propriu-zis voi citi din “Ţinuturile sudului”, Ed.Paralela 45, aceasta fiind şi prima lectură mai generoasă din volum, timp de 10 minute.

Acest eveniment are susţinerea Asociaţiei Scriitorilor Bucureşti – Secţia Poezie. Proiectul este coordonat de Dan Mircea CIPARIU, preşedintele secţiei POEZIE – Asociaţia Scriitorilor Bucureşti, preşedintele Asociaţiei EURO CULTURART, şi Ioan CRISTESCU (iniţiatorul Serilor de Literatură şi Muzică de la Muzeul Naţional al Literaturii Române din Bucureşti).

Organizatori: Muzeul Naţional al Literaturii Române din Bucureşti * Teatrul Naţional de Operetă “Ion Dacian” *Asociaţia Euro CulturArt * Asociaţia Open Art

Coproducător: Radio România Cultural. Blogul oficial al Maratonului de poezie şi jazz: www.poezie-jazz.blogspot.com

Mai multe detalii pe AgenţiadeCarte.ro

₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰

“Ţinuturile sudului” la al treilea workshop de traduceri de la ICR Istanbul

Mi-au fost cerute câteva texte de curând, pentru a fi folosite la un workshop de traduceri ce avea loc la Istanbul, mai exact al treilea workshop de traduceri de la ICR Istanbul.  Workshopul a fost organizat de Institutul Cultural Român Dimitrie Cantemir, împreună cu Agenţia literară Kalem, scopul acestuia fiind acela de a aduce un plus de vizibilitate traducătorilor de limbă română, pe piata cărţii din Istanbul.

Atelierul a beneficiat de prezenţa şi implicarea celei mai importante traducătoare de limbă turcă din România, conf. dr. Luminiţa Munteanu, care a tradus întreaga serie Orhan Pamuk în limba română. Traducătorii care au participat la această ediţie a workshopului au fost Maria Cristina Dincer, Azel Mavi-Anton, Leila Unal, Gihan Curtomer, Manuela Alice Mocanu, Cristina Negoiţă, Cavidan Asan Alper, Monica Erenel, alături de coordonatorul programelor ICR de burse pentru traducători, Florin Bican. Poemele mele au fost traduse de Azel Mavi-Anton. Unul dintre ele:

Gözler

Sadece beyaz gözlerle görebildiğim için,

ve sadece bunlarda sabahlar toplanabildiği için,

gözlerimi açık tutabildiğim kadar açık tutuyorum.

Ağaçların da, birbirlerine girdikleri ana kadar,

yassı dokularda şekillendiği,

ancak hazırlıklı sallandıkları,

yakınlığımız için,

bunca yıl biriktirdiğim soğukluk için,

aynı pencerelere bakıyorum.

-sana karların uzak olduğu kadar yakınım-

Ve burda bize buluşmamıza az vakit tanınıyorsa bile,

Sen çok temiz bir sise dalıyorsun

Ve ben, rastgele, bir kışa bakıyorum.

Ochii

cum doar prin nişte ochi albi mai pot vedea

şi doar în ei se mai pot aduna dimineţile, îi ţin cât pot de deschişi.

privesc spre aceleaşi ferestre până când și copacii se adună unii într-alţii,

se conturează prin texturile netede, se mişcă de abia pregătiţi

pentru apropierea noastră. pentru răceala

strânsă în atâţia ani.

-sunt aproape la fel de departe de tine ca şi zăpezile-

și chiar dacă aici ni se îngăduie pentru puţin timp să ne întâlnim

tu te afunzi într-o ceață limpede,

iar eu, doar din întâmplare, privesc o iarnă.

₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰

“Ţinuturile sudului” vis a vis de Manneken Pis

sau “Zilele Internaţionale ale Francofoniei, Bruxelles, 17-19 martie 2010″

 

În perioada 17-19 martie 2010, cu ocazia Zilelor Internaţionale ale Francofoniei, Bruxelles-ul a devenit o scenă literară încăpătoare şi primitoare pentru 6 scriitori români: Valeriu Mircea Popa, Octavian Soviany, Miruna Vlada, Cosmin Perţa, Nora Iuga şi subsemnata, Andra Rotaru, alături de traducătoarea poemelor recitate, în franceză şi engleză, Alina Miron. Un eveniment sprijinit de ICR şi Centrul Român de Informare de la Bruxelles, condus de doamna Carmen Ducaru.

În prima zi a sosirii la Bruxelles, am susţinut o lectură la Passa Porta, alături de Octavian Soviany, Cosmin Perţa, Miruna Vlada, Valeriu Mircea Popa, Nora Iuga. Am fost acompaniaţi de saxofonistul Liviu Butoi. Multă lume, cărţi de jur împrejurul nostru. Poemele în traducere în limba franceză au fost proiectate pe un ecran, în spatele nostru. Unul dintre poemele citite în română îl redau aici.

Ploaie

unde doar apa mai poate pătrunde,

îmi caut un însoţitor calm. o piele mulată

pe un trup perfect,

care să mă plimbe în ploaie


 

 

Pe 18 martie 2010, am purtat o discuţie despre continuitatea şi discontinuitatea între generaţiile de scriitori, la sediul Youth Forum Jeunesse. Seara respectivă mi-a inspirat pe alocuri şi editorialul scris pentru Agenţia de Carte, pe care-l redau aici: http://www.agentiadecarte.ro/2010/03/catabolizarea-generatiilor-in-literatura/

Alte materiale apărute despre eveniment:

₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰

“Ţinuturile sudului” în Serbia

De curând, la Editura Europa (Ediţia Paralele) din Novi Sad  (Serbia) a apărut o antologie ce reuneşte nume actuale ale poeziei autohtone, de la Ioan Es. Pop la Robert Şerban, Cătălina Cadinoiu, Răzvan Ţupa…15 poeţi cu totul, “Iz Novije Rumunske Poezije” (Noua poezie română). Responsabil de selecţia autorilor şi editarea acestei antologii este scriitorul Pavel Gătăianţu, iar traducerea poemelor din română în sârbă îi aparţine lui Ioan Radin Peianov. Grafica este, ca şi în cazul revistei Europa, impecabilă.

În perioada în care s-au cerut texte pentru antologie, manuscrisul “Ţinuturilor sudului” era într-un travaliu cumplit. Acum, având în faţă antologia, nu reuşesc să traduc sau să-mi dau seama ce poeme am trimis!, iar titlurile lor sună aşa: “Dani” (asta cred că înseamnă …nu ştiu ce înseamna), “U noci”, “Predeli juga”, “O meni”, “Crni pesak” şi “Jos vise peska”… acesta, ultimul, după paginare e clar că e poemul “Şi mai mult nisip” , care se găseşte şi pe acest site.  Urarea mea este: Mesecina!

₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰

Ţinuturile sudului, Ed.Paralela 45, la Bookfest 2010

Gaudeamus_2005

A fost o prima lansare în noiembrie 2005, când debutam cu “Într-un pat sub cearşaful alb”, Editura Vinea. Un cearşaf care unora le-a rămas pe cerul gurii, încât nu mai pot să pronunţe acest cuvânt. Am trecut peste zâmbind, fără să ştiu ce să zic sau dacă să zic ceva. În fond, cearşaful acesta a făcut şi desfăcut multe. În el am dormit timp de 5 ani de zile. De abia acum îl schimb şi mă îndrept cu mâinile întinse, cu degetele pipăind bezmetice după “Ţinuturile sudului” în care au fost numai şi numai anotimpuri, sau cele mai frumoase ultime luni ale mele.
Aceste Ţinuturi vor fi lansate la Bookfest pe 10 iunie 2010, ora 16:00, la standul Editurii Paralela 45, editură la care apare cartea, în colecţia Avanpost. Zâmbesc iar, deoarece cuvântul acesta nu poate să fie decât de bine: “detașament de siguranță situat înaintea unor trupe care staționează pe o poziție”. Despre volum vor vorbi oamenii dragi mie: Nora Iuga şi Octavian Soviany.

Şi ca să îmi readuc aminte cum a fost la debut şi ce mă aşteaptă iar… câteva poze din 2005, o Andra de acum 5 ani, o Livia Roşca pe care probabil o voi avea alături şi peste 50 de ani… Şi acum, ce e vechi şi ce e nou, cine a mai rămas, cine s-a mai schimbat, rămâne de văzut.

Bonus: (pe melodia asta am tot scris: Today, Jefferson Airplane)

Livia Roşca & Andra Rotaru
Andra Rotaru & N. Tzone

₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰

Antologia Poeţi Laureaţi ai Premiului Naţional Mihai Eminescu (1998-2008)

Pe 15 ianuarie 2009 se lansează la Botoşani antologia de poezie Poeţi Laureaţi ai Premiului Naţional Mihai Eminescu, Ed.Axa. Începând cu anul 1998, 19 poeţi au primit acest premiu, Mihai Eminescu- opera prima, care se decernează anual. Mulţi dintre ei sunt deja nume cunoscute.

Textele adunate în această antologie sunt fie inedite, fie deja publicate în reviste sau în volume. (În cazul meu, am optat pentru câteva poeme inedite, selectate din manuscrisul Ţinuturile sudului.)

Coperta_Poeti_laureati_ai Premiului_National_de_Poezie

Cuvântul înainte al antologatorului:

Începând cu 1998, se acordă, odată cu Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” – Opera Omnia, la propunerea poetei Ileana Mălăncioiu, şi premiul pentru Opera Prima. Dacă marele premiu, care se decernează unui poet român consacrat, îi revine, în organizare, Primăriei Municipiului Botoşani, printr-o hotărâre a Consiliului Local din martie 1991, şi Fundaţiei Culturale „Hyperion-Caiete botoşănene”, iniţiatoarea acestui premiu, premiul pentru Opera Prima i-a revenit, în administrare, Memorialului Ipoteşti – Centrul Naţional de Studii „Mihai Eminescu”. Acest premiu a fost susţinut financiar de fiecare dată de Ministerul Culturii şi Cultelor, prin Direcţia Judeţeană de Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Botoşani. Printr-o decizie a conducerii ipoteştene, la ultimele două ediţii această instituţie nu s-a mai implicat în organizarea acestui premiu, revenind printre organizatori, aşa cum era şi firesc, cu ediţia a XII-a, când editează prezenta antologie, ce cuprinde în sumarul ei laureaţii primelor unsprezece ediţii.

Cum însă nu toţi poeţii laureaţi au dorit să fie incluşi în antologie – unii luând decizia de-a refuza în mod unilateral, alţii neputînd fi găsiţi pentru a-şi da acordul -, prezenta antologie însumează doar şaisprezece din cei nouăsprezece laureaţi. Îi amintim  pe toţi aici, pentru o informare corectă, dar şi pentru a constata şi numele absente, din motivele amintite: 1998 – Doru Mareş, 1999 – Dan Bogdan Hanu şi T.O. Bobe, 2000 – Liviu Georgescu, 2001 – Răzvan Ţupa şi Cristian Pohrib, 2002 – Dan Sociu şi Teodor Dună, 2003 – Claudiu Komartin şi Dan Coman, 2004 – Bogdan Perdivară şi Sebastian Sifft, 2005 – Andra RotaruDiana Geacăr şi Oana Cătălina Ninu, 2006 – Livia Roşca şi Rita Chirian, 2007 – Florin Partene, 2008 – Svetlana Cârstean.

Girul valorii lor l-au dat de-a lungul celor unsprezece ediţii criticii literari: Laurenţiu Ulici, Nicolae Manolescu, Mircea Martin, ca preşedinţi ai juriului mare, şi Dan CristeaAl. CistelecanMircea A. DiaconuVasile Spiridon, Ioan Holban şi Daniel Cristea Enache, ca membri activi ai juriului.

Pentru alcătuirea prezentei antologii, antologatorul mulţumeşte, în mod special poetului Claudiu Komartin, care a solicitat celor mai mulţi dintre laureaţi materialele necesare. Antologia apare, aşa cum am spus, cu sprijinul Consiliului Judeţean Botoşani, prin Memorialul Ipoteşti – Centrul Naţional de Studii „Mihai Eminescu”.” – Gellu Dorian

Chipurile03 Cum antologia cuprinde laureaţii acestui premiu până în anul 2008 inclusiv, trebuie să menţionez că Stoian George Bogdan (SGB)http://chipurile.blogspot.com/, obţine în acest an premiul, pentru volumul său de debut Chipurile, Ed. Cartea Românească.

Şi o poză din 2006, când mi s-a decernat premiul pentru volumul de debut Într-un pat sub cearşaful alb, Ed.Vinea.

andra_rotaru_2006

₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰

Ţinuturile Sudului la MLR

5 martie, ora 18:00, în cadrul Serilor de muzică şi poezie iniţiate de Muzeul Literaturii Române. Locaţie: cafeneaua La muzeu. (http://www.mlr.ro/newindexeng.htm).

Tinuturi

“un praf fin umple marea. aici e crematoriul. în câteva zile mă voi desprinde. zdrobesc toată piatra din mine. seamănă cu o moarte, dar tu vei fi mai uşor. poate mai viu. eu mă voi îndrepta spre uscat. unde malurile sunt sângerii, se contorsionează ca nişte ţevi ruginite. pe ele trec trenurile tale pline de fier.”

₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰

Fără sfârșit la Tel Aviv

În  vară am văzut un anunţ pe site-ul ICR-ului. Un proiect iniţiat de ICR Tel Aviv  şi publicaţia israeliană de artă şi cultură contemporană  A5 Magazine, cu cerinţe simple, pe înţelesul meu. Fără multă birocraţie. Call for projects! Scriitorii sau artiştii plastici puteau să trimită o lucrare scrisă/creată pe o melodie, bilingv (română-engleză).

Cum sunt dependentă de muzică şi majoritatea textelor le scriu ascultând muzică (uneori aceeaşi melodie la nesfârşit, zile întregi până când mi se încurcă în minte toate gândurile), am fost bucuroasă că în sfârşit găsesc ceva care să mi se potrivească. În iunie începusem să scriu primele poeme ale acestui volum, Ţinuturile sudului, din care am extras pentru selecţie poemul Fără sfârşit. Atunci eram la început, nu ştiam încotro mă va purta volumul, dacă îl voi finaliza, dacă ceea ce urma să se întâmple se va plia firesc pe tema volumului. Dar lucrurile au mers bine, am scris fără să mă pot opri. Iar asta înseamnă la mine că am avut perioade în care uram să ies din casă pentru că nu mai puteam lăsa pe nimeni să se apropie de pielea mea nouă, care tresărea doar la aceste Ţinuturi ale sudului. Simţeam că sunt doar în ele, le vedeam dimineaţa când deschideam ochii, se zbăteau acolo, sub pleoape. Au fost multe contradicţii, unele care m-au ajutat să prind dimineţile simţind că sunt pe jumătate scufundată în mare, altele care m-au ajutat să aud ceainicele cum se plimbă pe şinele de tramvai când se lumina de ziuă…Am ştiut însă că am terminat volumul în momentul în care, după multe zile în care stătusem pe pervaz, îmi mişcasem uşor mâinile chemând doar zăpada, ea a venit. Se revărsase toată din roabe, după ce o aşteptasem mult. Şi când a venit, am lăsat-o să plece. Am modificat manuscrisul pentru ultima dată în 31.12.2009, după ce trecuseră toate zăpezile bucureştene şi simţeam că nu mai pot insera nici măcar un punct sau o virgulă. Se terminase, şi mă simţeam aproape atât de departe de mare ca şi zăpezile.

Deci, aceasta e melodia din vremurile ardente ale verii: Colour of the night a lui Brett Anderson.http://www.youtube.com/watch?v=nfQOUR8GAfE

şi aceasta e revista A5 Magazine (www.thea5magazine.com).

A5 magazine

A5 magazine

Artiştii şi scriitorii români prezentaţi în numărul special al A5 Magazine: Andreea Anghel, Vlad Andrei Gherghiceanu & Nicu Ilfoveanu, Maxim Dumitraş, Vasile Raţă, Andra Rotaru, Ioana Milea, Loriana Marchetanu, Claudiu Ciobanu, Oana Bolog-Bleich, Renee Renard, Saviana Stănescu, Levente Kozma, Daniela Frumuşeanu, Otilia Cadar, Dan Sociu, Rodica Toth Poiată, Simona Vilău (http://despreartasialtidemoni.blogspot.com/), Florica Prevenda, Corina Raiciu, Elena Vlădăreanu.

₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰

Iubirea e pe 14 februarie

iubirea_14_februarie

Pe 14 februarie se va lansa antologia Iubirea e pe 14 februarie, Editura Vinea, un proiect iniţiat de Andrei Ruse (http://andreiruse.ro). Aceasta este coperta pentru care au votat scriitorii incluşi în antologie şi nu numai. Mi se pare normal să arate astfel, cu două păsări pe un fir de telegraf, ca în copilărie, când doar tânjeam să am şi eu o praştie şi să alung toate zburătoarele. Acum, zburătoarele îşi pot lua şi singure avânt.

În cazul meu, spreŢinuturile sudului, manuscrisul din care mi s-a selectat pentru această antologie poemul Desprinderi. Pentru mai multe detalii, fiţi prezenţi la lansările acestei iubiri de 14 februarie. Probabil vor urma multe altele!

(ptr. updateurile finale şi lista de scriitori incluşi în antologie, vizitaţi site-ul de mai sus)

₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰

Din ianuarie 2010, Andra Rotaru la Biblioteca de poezie, adica un ianuarie 2010 in care Literatura română scrie pe mine


calendar-ianuarie-biblioteca-de-poezie

http://bibliotecadepoezie.wordpress.com/2010/01/09/andra-rotaru-pragurile/

http://bibliotecadepoezie.wordpress.com/2010/01/08/andra-rotaru-un-poem-inedit/


biblioteca_de_poezie

 

 

₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰₰

Comments are closed.