ținuturile sudului

“Paradoxul Penelopei” de Teodora Coman, Poesis Internaţional (iunie 2011)

Zona feminităţii cu apele ei instabile, dar niciodată haotice sau ameninţătoare, micile expansiuni şi retrageri, fluxuri şi refluxuri… acestea sunt ţinuturile sudului, porţiunile unei subiectivităţii domolite, dar în permanentă derivă, surprinsă într-o expresie soft şi derulată au ralenti, după model cinematic. Peste tot dai de discreţia şi instabilitatea curgătoare a apei sau a nisipului ca substanţe poetice predilecte, cu dualismul lor inevitabil: pe de o parte, fluidizează atingerea, împiedică imobilismul posesiei, dar pe de alta, prezintă riscul imposibilităţii de închegare, de articulare a discursului poetic. Ai impresia că poemele par a se scurge printre degete din plăcerea pură a contemplării imaginii de sine, care subscrie la  scenariul repetitiv al unei evadări şi regăsiri iluzorii în altul. O iubire evanescentă, mai mult fantasmă decât realitate, iniţiază o expansiune  reversibilă contra timpului ireversibil, dar într-un fel mereu şovăitor, ceea ce introduce subtil ipostaza regresivă a Penelopei, a revenirii în punctul incipit al trăirii. Se alunecă încontinuu, se glisează chiar şi pe iarbă, însă euforia nu e deplină din cauza inevitabilelor reziduuri autobiografice, ocultate de un metaforism thanatic. Fie că e vorba de buşteni, ochi uscaţi, stinghii, trupuri plutitoare ca fragmente identitare, bucăţi de gheaţă, ghirlandele unor iubiri de demult, vaporul de lemn care poartă morţi sau particulele dintr-o veche clepsidră, ele nu pot fi separate de valul cu care fiinţa se inundă controlat, aşa că sunt integrate în dimensiunea pur decorativă a feminităţii: „mă împodobesc cu resturi fărâmiţate. sunt mulţumită./ am un perete capitonat/ cu crengi. acum păsările pot veni oricând”. Totul pluteşte într-un soi de indeterminare din teama de a nu se pierde nimic din trăire în momentul revenirii în real, a cărui rezistenţă este probată după modelul clepsidrei, al întoarcerii cu susul în jos şi invers.

Prin imaginea obsesivă a curgerii, eul proiectează, la nivelul trăirii, senzaţia de eliberare sub forma recuperării unor porţiuni din propriul spaţiu psihic: „este doar o zi în care merg din nou/ şi străzile încep să crească din mine./ trec pe lângă ceilalţi cu ochii închişi/ până la următoarele drumuri/ şi totul se opreşte.// ca un vis în care ne ţinem de mâini şi ele devin tot mai mari,/ ne însoţesc peste tot, aproape libere./ ca nişte copaci care sparg acoperişul şi se mută deasupra noastră. (…)”. Gradul de senzitivitate este verificat de fiecare dată întocmai ca o fiinţă care a experimentat un coşmar nemărturisit, prin efectul palpabil al lipirii sau al îmbibării: „adorm cu ochii îndreptaţi spre ferestre. din când în când pe ele se prelinge apa. o simt de jur împrejur. nu pot să deschid ochii. ştiu că se adună. mai e puţin pînă va începe să inunde camera. cearşafurile de pe mine se umezesc. pielea bălteşte în ele ore în şir. apoi, ţesăturile se umflă. un muşchi verde direct din pânze. se târăşte pe piele. mă înfăşoară. îmi forţează mâinile să se apropie de pervaz. atunci ele devin rigide. cu palme lipite de osatură, apa se scurge printre degete. muşchiul continuă să crească până la fereste, se agaţă de perdele şi de acolo porneşte cu tot cu mâini spre tavan.”

Rostirea confesivă se fluidizează la maximum prin meandrele descriptive, bune conducătoare ale ezitării prelungite. Faţă de primul volum, Într-un pat sub cearşaful alb (Editura Vinea, 2005), pare că s-a trecut în extrema cealaltă: dacă atunci cuvintele se dispuneau mimotic, intermediat, opunând rezistenţă la decriptarea sensurilor, acum domină un regim al lejerităţii; spaţiul poeziilor s-a aerisit foarte mult, imaginea se focalizează pe câteva nuclee recurente  precum fereastra, tavanul, peştii, cuiburile de păsări, lemnul cu proprietăţile lui multiple, de la cele plutitoare la cele lichefiante sub acţiunea unui presimţit mucegai…totul într-o dinamică aproape suprarealistă în care contururile se pierd, lucrurile se întorc pe dos  fără emaciere, tavanul e o fereastră numai bună de scormonit, solidul şi lichidul se relativizează iar carnea îşi freamătă lanurile sub priapismul ideal al dorinţei: „când trupurile se apropie repede şi încep să semene/ suntem gata să ne vorbim./ ne întoarcem corpurile pe dos/ ne ţinem puţin respiraţia/ şi tălpile se desprind//suntem la fel de goi. o apă curge peste noi/ peste alte cărnuri./ şi e doar o vară,/ un asfalt care se adânceşte în alt asfalt,/ o căldură care îmi înnădeşte degetele în păr,/ aproape ca o amânare a tuturor verilor”. Poezia nu este spectaculoasă la nivelul expresiei sau al viziunii pentru că pe poetă pare să o intereseze, în primul rând, dinamica discontinuă a propriei trăiri, redescoperită prin încheierea unui pact de neagresiune cu sine, chiar dacă asta implică riscul cantonării în formula poemului de atmosferă, cu o miză mai mult vizual-cinematică decât revelatorie. Eul îşi dispută spaţialitatea; prin urmare, el e şi „caii sălbatici”, şi „albia” de unde se poate inaugura sau reîncepe, dar parcă mult mai mult se preferă ca urmă lăsată fie sub forma mucegaiului, a stratului verde de muşchi sau a ierbii, fie sub cea a adânciturilor sau a cutelor proaspete lăsate direct pe aluatul cărnii. Da, o schimbare radicală de viziune a intervenit aici faţă de primul volum, în care cearşaful păstra semnele încleştării, ale unui eu încarcerat sub imaginea altui eu, cel al Fridei Kahlo, aşadar era un mediator între două tipuri de receptare a lumii, una poetică, cealaltă picturală… Imaginea a ieşit complet de sub iconografia împrumutată, încriptată a pictoriţei mexicane pentru a se putea recupera din autenticitatea trăirii: „lucrurile frumoase au înfăţişarea/ animalelor ce se împerechează în haite.” Aşadar, în Ţinuturi, mişcările sunt mai libere, s-au debarasat de corsetul incomod al referinţelor extraliterare  şi se înscriu în această dialectică, mai mult vizuală, a intimităţii feminine, sprinţară şi vulnerabilă, protectoare şi protejată, în acelaşi timp, ca într-o bandă a lui Moebius, în care sensibilitatea (atribut al sufletului) şi senzitivitatea (atribut al trupului) se substituie la nesfârşit. De altfel, autoarea strecoară mai multe indicii care fac trimitere la schimbarea de optică, la intenţia de a înlătura orice fel de filtru la nivelul receptării: pielea însăşi, ca strat organic indispensabil, fie cade sau curge în blânde exuvii, fie se întoarce pe dos, ca o mănuşă, pentru a exhiba, fără echivoc, interioritatea: “(…) ai ochii/ blânzi, o piele întoarsă de cal.”; “au rămas nişte urme răspândite pe întinderi de gheaţă. urcă şi coboară,  se rotesc. pieile noastre au trecut de prea multe ori unele pe lângă altele. – în noi încă se zbat dimineţile-. încercăm să ne ţinem unul de altul, împreunaţi, încă puţin.” Efectul obţinut este exact invers: pielea se substituie cearşafului însuşi prin uşurinţa desprinderii iar „cearşafurile” realului se mulează, protector, pe fragilitatea eului feminin.

Nimic nu este definitiv, totul se amână, totul este pretextul unei reveniri, al unei repetabilităţi care are grijă să nu epuizeze nimic dintr-o dată, ci să valorifice tăcerea şi absenţa mai degrabă decât surpriza. În această nostalgie a incipitului, era firesc să se insinueze discret ipostaza Penelopei care-şi desface premeditat fiecare gest, dar nu sub forma narativă, consacrată a ţesăturii, ci sub cea a unei implozii vizuale: “mă întrebi  ce am vrut să spun. după fiecare întâlnire/ rămâne şi mai mult nespus, ca o casă/ pe care îmi imaginez că o arunc cu ochii în aer, / apoi trebuie să plec./ şi chiar dacă te opreşti lângă mine, să mă înveţi/ că pentru noi există doar amânări, că nu o să dispară nimic, niciodată,/ nu înaintez.” Această Penelopă are alt atu: iluzia optică. Ea savurează manipulările vizuale ale propriului spaţiu interior iar destrămarea este, de fapt, o derulare înapoi a imaginii. Textele contribuie la recompunerea sau reasamblarea proiecţiei de sine într-un mod paradoxal: referentul central, Penelopa, trişează, fuge din cadru. Ne momeşte cu anumite detalii pentru a ne distrage atenţia de la propria ei inconsistenţă. Probabil că acest lucru se explică prin teama femeii de stagnare, de ipostaza mult prea statică a aşteptării fidele, aşa că dispare temporar din dorinţa nemărturisită de a se redescoperi ca noutate: “lucrurile frumoase trebuie să rămână doar frumoase. o primăvară nesfârşită ar fi monstruoasă. mai bine vorbeşti despre o casă cu ape decât să fii acolo.” Numai că Penelopa nu a avut niciodată verva inventivă a soţului ei, aşa că preferă, în ultimă instanţă, ambiguizarea: nici nu schimbă ceva în trucul previzibil al destrămării, nici nu îi pune  cu totul capăt.

Deşi se simte ca o formă insinuantă de autonegare, trişarea nu are, totuşi, forţa de a se impune ca opţiune suficient de clară în faţa ezitării. Cred că mai multă ironie i-ar fi permis Penelopei să îşi învingă această vulnerabilitate.

“Ţinuturile sudului”… proaspăt ieşite dintr-un tort:)))

http://www.adevarul.ro/locale/targu-jiu/Targu-Jiu-_Torturi_imprimate_cu_poezii-expuse_la_CNTV_0_448155701.html

***********************************************************************************************************************

Holograme

* Convorbiri literare/ 2010

(text de Şerban Axinte)

După un volum de debut ce a atras atenţia unui segment important al criticii de întâmpinare, vorbim despre Într-un pat sub cearşaful alb, editura Vinea, 2005, Andra Rotaru revine cu Ţinuturile sudului, Editura Paralela 45, 2010, un poem amplu ce pare continuarea şi intensificarea unui filon liric existent şi în textele publicate în 2005. Poeta rămâne într-o zonă a explorării exteriorităţii, nu prin simţurile predestinate, ci printr-un fel de hologramă a trupului trimisă înainte. Şi când spun hologramă, mă gândesc la numeroasele pasaje în care obiectele din jur primesc calitatea de corespondenţi pentru un sine aflat într-o expansiune controlată. De multe ori se poate ghici în intenţia reţinută o pasionalitate devoratoare şi, mai ales, autodevoratoare. Dar poezia Andrei Rotaru atrage mai ales prin ceea ce nu-şi îngăduie să numească, prin ceea ce nu lasă să se înfiripeze ca imagine concretă. Din acest motiv, acest gen de poezie nu convinge prin fragment, ci prin întreg. Cititorul trebuie să parcurgă mai multe pagini pentru a reuşi să descopere vibraţia specială, pulsaţia vagă a ceea ce rămâne înadins tăinuit, nenumit: „mă întrebi ce am vrut să spun. După fiecare întâlnire/ rămâne şi mai mult nespus, ca o casă/ pe care îmi imaginez că o arunc cu ochii în aer,/ apoi trebuie să plec./ şi chiar dacă te opreşti lângă mine, să mă înveţi/ că pentru noi există doar amânări, că nu o să dispară nimic, niciodată,/ nu înaintez” (Fără sfârşit) sau „stau departe de ferestrele închise. tu te uiţi la ele mereu./ le acopăr cu pânze,/ mă îndrept spre peretele meu de lemn,/ îl trag pe mine. ştiu că într-o casă/ în care intră apele nu se poate sta mult. de asta am bucata de tavan/ prin care văd ca prin ferestre. ceva respiră mereu acolo în linişte” (Ferestrele). Povestea prinde contur, reuşeşte să se compună din micile detalii pe care memoria afectivă le selectează şi le retrimite în simţurile clipei de acum.
Secvenţele poetice comunică între ele organic prin unele nuclee ce au la bază imagini recurente. Să vedem însă cum anume. Poeta încearcă de mai multe ori să aproximeze aceeaşi stare, să dizolve în conţinut expresiv aceleaşi emoţii sau acelaşi gen de trăiri. Există chiar o narativitate a expunerii, o istorie subînţeleasă reactualizată progresiv şi uşor ezitant. Andra Rotaru ştie foarte bine să comunice starea de taină, de lucru nedefinit. Traduce în imaginar marin (până la un punct) tot ceea ce lasă impresia că ştie despre lume: „cu spatele la mare. acolo e răcoarea, locul de unde se vine, de unde/ se pleacă. unde paralizia e plăcută. nu cer nimic. rămân aşa mult timp. cu dimineţile ciunge, irepetabile” (Iarna) . Important, poeta reuşeşte să evite alunecarea în delir imagistic, chiar şi atunci când tensiunea lirică este dublată de o dinamică verbală mai pronunţată.
Nucleul dur al cărţi îmi pare a fi format din poemele aflate în succesiune Din când în când, Ochii, Tavanul, Pervazul, Podelele, Ferestrele şi El, texte cărora le corespund, într-un mod mai evident decât altele fragmente precum Fără sfârşit sau Plecarea.
Miza volumului de faţă decurge din efortul de a transcrie copleşitoarea senzaţie de claustrofobie, de spaţiu închis, securizat, de drum finit şi fără posibilitate de întoarcere prin intermediul unor termeni şi a unor imagini care, prin tradiţia lor semantică, reprezintă exact opusul. Contradicţia lărgeşte perspectiva. Contradicţia propune implicit o interogaţie continuă asupra a tot ceea ce intră în relaţia de antinomie creată. Sunt dislocate astfel unele sensuri şi unele şabloane de percepţie. Sintagma recurentă „fereastra inchisă” poate fi înţeleasă ca o sinteză a acestei realităţi contrastive. Contururile unei lumi conservate în memorie se dispersează pentru a fi mai târziu imprimate pe o piele nouă „ce îmbracă alte corpuri”. Lucrurile din amintire fac schimb de esenţe cu cele din realitatea imediată sau cu cele din realitatea zilelor ce nu vor mai veni: „ascultă cum vin spre tine, împing apele./ lemnul cariat în care ele se adună/ îl scot cu totul din podele. zgârii varul,/ mă împodobesc cu resturi fărâmiţate. sunt mulţumită. am un perete capitonat/ cu crengi. acum păsările pot veni oricând./ sunt departe de ferestrele închise. tu te uiţi la ele mereu./ le acopăr cu pânze, mă îndrept spre peretele meu de lemn,/ îl trag pe mine. ştiu că într-o casă/ în care intră apele nu se poate sta mult. de asta am bucata de tavan/ prin care văd ca prin ferestre. ceva respiră mereu acolo în linişte” (Ferestrele). Dislocarea sensurilor şi a şabloanelor de percepţie nu este făcută cu ostentaţie. Parcă ar fi fost stabilite încă de la început anumite convenţii pentru ca apoi totul să fie lăsat să se dezvolte firesc: „lasă-mă să-ţi vorbesc despre trupurile duse de mult. Despre trupu-/ rile cu care poţi să te întâlneşti doar când eşti pregătit să le uiţi./ despre desprinderi”. Nicăieri în textele Andrei Rotaru nu se întrezăreşte efortul de construcţie, ceea ce este în general bine pentru curisivitatea poemului. La insolit ajunge cumva pe ocolite, după cum deja am sugerat. Nu frapează prin nimic, nu caută să şocheze lexical. Totuşi, o pulsiune mai pronunţată a nervului poetic cred că ar fi imprimat textelor mai multă vigoare şi nu le-ar fi ştirbit nici din fineţe sau din rafinament. Poeta preferă să se ascundă în spatele prea multor ziduri, în spatele prea multor „ferestre închise”. Încercând să-şi restituie din flash-urile amintirilor o prezenţă familiară afectiv, autoarea ezită să-şi contureze şi să-şi impună definitiv propria identitate. Cred că o inserţie mai făţişă a sinelui ar fi sporit autenticitatea poeziei. Mi-ar fi plăcut să văd la un moment dat cum toate hologramele şi toţi corespondenţii dispar. Pentru că, în definitiv, o proiecţie virtuală, chiar dacă perfectă, rămâne o reprezentare lipsită de viaţă. În ciuda acestui neajus, poezia Andrei Rotaru din Ţinuturile sudului are o frumuseţe aparte, o frumuseţe căreia nu-i desluşeşti de la început natura. E aidoma unui trup superb ascuns sub prea multe rânduri de haine.

***********************************************************************************************************************

despre Ţinuturile sudului, în Psychologies.ro

***********************************************************************************************************************

“Ţinuturile sudului” nominalizat la Gala Tinerilor Scriitori, ediţia I-a

***********************************************************************************************************************

Poemul săptămânii, în Dilema Veche (5 ianuarie 2011)

***********************************************************************************************************************

Afişul rezidenţei de la Tescani (0ct-nov 2010)

***********************************************************************************************************************

cu vaporul, pân` la Iaşi (5 nov. 2010, ora 19:00, Casa de cultură)

************************************************************************************

*****************************************

o cronică semnată de Felix Nicolau, Revista Luceafărul, nr. 41/2010

Azumi, Azumi!!!!! 🙂

“Noua poezie a Andrei Rotaru m-a luat oarecum prin surprindere. După lirica programatică din Într-un pat sub cearşaful alb, având-o ca figură tutelară pe Frida Kahlo, poeta intrase într-o fază de macrameuri. Texte foarte bine strânse, niciun cuvânt în plus – un fel de dicţie ireproşabilă. Ţinuturile sudului (Paralela 45, 2010), însă, sunt descleiate, mai mult melancolice decât nervoase, oscilând între viziune dureroasă şi violenţă reprimată. Un volum despre al patrulea ochi, cel al sentimentului. Sau, o viziune a sentimentelor, deloc intelectuală sau fundată pe artificii metaforice, ci una magnetică şi transtemporală. Mai degrabă o descriere a mirosului de vis, continuă sugestie: „zilele astea încep cu zilele de altădată:/ cineva se aşază pe marginea patului,/ mă întreabă dacă nopţile sunt imprimate pe piele,/ dacă am visat cum mă acoperă nisipurile./ [mirosul tău de brad se răspândeşte în camera mea]” (şi mai mult nisip). Citesc de parcă aş reviziona The Pillow Book, filmul acela japonez din 1996 cu mesaje transmise prin oameni tatuaţi. Rareori imagini clare, din fericire rare, căci raportabile cultural. Bunăoară, la Coleridge: „sunt ca un vapor de lemn în care port doar morţii”.

Fosta carne douămiistă, supurândă, a devenit acum materie transparentă. Parcă toate aceste poeme ar pleca de la principiul nonidentităţii: „când corpul tău îmbracă alte corpuri/ vă privesc de departe. am doar culoarea voastră verde/[…]/ strânşi în carnea voastră, vă dezbrăcaţi unul pe altul/ şi sub pământ” (Verde).

Uneori, scot capul lăstari expresionişti, dar se ofilesc destul de curând, invadaţi de o vegetaţie stufoasă ce mai mult sugerează decât ascunde. Alte dimineţi este un nod al cărţii: „recunosc dimineaţa/ după zgomotul unui bătrân în scaun cu rotile/ picioarele lui goale pedealează la nesfârşit./ aici viaţa începe printre zăbrele.mă îmbracă în rochii interminabile,/ şi viii îmi aprind lumânări. în stânga, o clopotniţă veche.// în ea, dansul meu devine violent,/îmi leagănă trupul, prin dreptul ferestrelor zidite,/ într-o lumină care creşte./ şi nici buchetele de pământ şi nici ochii celorlalţi/nu ajung în camera asta. ca o imitaţie,/de parcă dai cu iarbă peste cearşaful care mă acoperă/ şi încerci să-mi faci un contur”. Nu contează ce filmează acest ochi secret al imaginatiei, cum filmează. Se trece uşor dintr-o realitate în alta, totul pare haotic, dar fiecare element are un rol distribuit cu atenţie. Nu este dicteu automat, nici vis, ci un fel de delir condus doar de simţuri şi senzaţii: „a început acelaşi şir indeterminabil de zile/ în care nu mă simţi. Lucrurile frumoase au înfăţişarea/ animalelor ce se împerechează în haite” (fără puteri).

Sunt poezii metafizice care nu se adresează cerului. Ajung izbucnirile imaginaţiei afective ca să desfiinţeze normalitatea rigidă: „îngenunchezi,/ mă ridici cu mâinile noi uriaşe. casa începe să se clatine./ şi noi şi ea şi noi şi ea” (despre mine). Tensiune maximă, dorinţe pătimaşe, revărsate toate într-o comunicare ce nu are nevoie de cuvinte. Cele mai bune clipe ale acestei arte sunt asigurate de vizionarismul ardent, ce-i drept foarte curând contrapunctat de prăbuşiri abulice. Mâini este, în fond, un frison lecturabil: „din când în când nu mai avem mâini./ stăm cu trupurile lipite unele de altele,/ ne privim când vrem să ne îmbrăţişăm,/ din locul mâinilor ies ierburi înalte”. Ca în filmele lui Tarkovski, doar bănuim care sunt cauzele acestui consum nervos necruţător. Imaginea pe care lectura o creează în creierul nostru niciodată nu are contur precis, logic. Viforniţe şi acalmii. Nu reprezentare, ci descriere de stări acompaniate de gesturi: „soarele şi trupurile întinse la mal/ lovesc apa încet.ne afundăm în ea şi, din locul în care dispari,/ algele desenează forma unui trup cu mâinile tale”.

Unde se observă calitatea scrisului Andrei Rotaru este în evitarea teatralismelor patetice, a preţiozităţilor culturale şi a imaginilor extrem de căutate. Dacă aş face o comparaţie între ea şi alţi poeţi afini (n-o să fac aşa ceva, Doamne fereşte! pentru că ştiu că Andra s-ar enerva teribil), ar reieşi subtilitatea şi fineţea superioare multor poeţi tineri vedete ale momentului.

Şi poate că o asemenea fineţe este posibilă datorită regimului ficţional al trăirilor. Ficţional la modul rememorativ şi imaginativ. Prezentul acestei poezii este trecutul sau viitorul. Prezentul constă în efortul de a depăşi un prezent fără noimă. rămăşiţe şi speranţe: „aproape am uitat cum arată mâna ta cu nervurile fine/ ascunse în pumnii mei acum mult timp” (Până la tine). Şi mult yin, multă apă, frământare, deformări şi reformări. O curgere de stări şi premoniţii rezolvate adesea în trompe l’oeil – deschideri imense, dar aparente şi ameninţătoare: „doar un cearşaf pluteşte deasupra patului.un cer întunecat, îngheţat./ ating o parte a lui, se ridică. Mă forţează să scurm în tavan. /îl dau deoparte./ atunci privesc prin capetele unui cer desfăcut/ gata să se reverse” (Tavanul).

Ce mi se pare remarcabil, este felul în care poeta scurtcircuitează realităţile, după o tehnică de obţinere a metaforei, însă fără să apeleze foarte des la figura de stil propriu-zisă. Cearşaful, tavanul, pânza, lemnul, apa, frigul, liniştea, varul sunt introduse în ringul discursului simplu, brut. Poeticitatea discursului ei îşi are sursa nu atât în sforării stilistice, cât în viziuni mitice, teribil de încărcate emoţional şi punctate de observaţii surprinzătoare prin subtilitate, iar nu prin bizarerie. De exemplu în Ferestrele: „animalele coboară deodată/ caii sălbatici se apropie de mine./ îi mângâi şi ei mă ating cu o piele întoarsă, moale”. Poezie pură, deja dincolo de postmodernism şi de modernismul nostru mereu recuperabil.”

*****************************************************************************************************************************