La debutul cu Într-un pat sub cearşaful alb (2005), Andra Rotaru a atras atenţia printr-un lirism straniu, cu accente violent-suprarealiste. Sau, la o privire atentă, aparent suprarealiste, pentru că senzaţiile coşmareşti nu erau trezite de o viziune, ci însoţeau existenţa obişnuită a Fridei Kahlo – cea cu care intra în dialog poeta. Transferul continuu dintre sensibilitatea poetică şi cea plastică nu putea fi susţinut decât printr-o afinitate veritabilă şi o tehnică aparte, astfel încât- deşi aflată sub efigia biografică a Fridei – poezia Andrei Rotaru nu era mai puţin autoreferenţială.
După autoportretul cu măşti, despre care s-a tot vorbit că ar sta la baza volumului de debut, Andra Rotaru s-a concentrat mai mult asupra jurnalismului cultural, până când, în urmă cu un an, a publicat o carte în care şi-a reafirmat structura lirică. Cu melancolia ei firesc asumată, fără stridenţe stilistice sau preţiozităţi culturale, Ţinuturile sudului (Editura Paralela 45) propune o poezie în care temperatura fluxului ontologic atinge limita îngheţului. O enormă oboseală se reflectă în lirica Andrei Rotaru, o irepresibilă epuizare îi apasă fără încetare poemele. Iar gravitatea inadaptării ontologice e direct proporţională cu imobilismul temporal. Timpul nu se mai defineşte prin curgerea lui, ci prin îngheţul într-un trecut care nu poate stârni pulsaţiile prezentului. În Ţinuturile sudului, trecutul e cu totul altfel decât cel pe care ni-l oferă în mod obişnuit istoria. Într-un timp atemporal (încremenit pe un altădată cu revărsări diluviene) şi într-un spaţiu aspaţial, dar nu fără o amprentă a lui – perisabilă şi totodată autoregeneratoare – , poezia Andrei Rotaru e interiorizată fără complezenţă şi metafizică fără transcendenţă: “zilele astea încep cu zilele de altădată: / cineva se aşază pe marginea patului, / mă întreabă dacă nopţile sunt imprimate pe piele, / dacă am visat cum mă acoperă nisipurile. / miro-sul tău de brad se răspândeşte în camera mea. / (vară de vară, mi se spune că ai dispărut. că trupul nu a fost găsit, / pluteşte într-o mare. când intru astăzi în ea, închid bine ochii) /(…) //de atunci, unghiile nu îmi mai cresc. / le acopăr cu mânile altora, apoi mă îndepărtez. / oamenii se aşază lângă mine, / vor să prindem dimineţile împreună / fără să ştie că niciodată nu îmi iau rămas-bun. / (sunt ca un vapor de lemn în care port doar morţii)” (şi mai mult nisip)
Orice fiinţă claustrofilă caută o cochilie a ei, o retragere într-un loc care să-i permită plonjonul în sine. Poemele Andrei Rotaru arată cum locuirea în sine nu presupune, ca în alte cazuri, şi o colaborare cu lumea în numele unei idei care o transcende. Până la un punct, camera poate oferi un perimetru ocrotitor. Dar tavanul, podelele, varul de pe pereţi (care apar obsedant în cea de-a doua parte a cărţii) o transformă pe neaşteptate într-un cadru ameninţător: apăsarea paralizantă, strivirea, teroarea albului cadaveric duc coşmarul la limite insuportabile (Jumătăţile, Adăpostul).
Iar când tavanul lasă totuşi să se vadă cerul, dând iluzia unui temei real şi a unui orizont de sensuri, ceea ce se descoperă nu e decât începutul disoluţiei finale, ale cărei semne traversează Ţinuturile sudului aproape în întregime : “doar un cearşaf pluteşte deasupra patului. un cer întunecat, îngheţat. / ating o parte a lui, se ridică. mă forţează să scurm în tavan. / îl dau deoparte. / atunci privesc prin capetele unui cer desfăcut / gata să se reverse” (Tavanul). Dintr-o astfel de odaie nu se poate evada. Ieşirile sunt false, călătoriile scurte şi dezarticulate. Ferestrele, Pervazul nu mediază intimitatea şi realitatea exterioară, nu leagă înăuntrul de afară. Închise, ferestrele prelungesc coşmarul interiorităţii într-un scenariu apocaliptic, cu ape care străbat pereţi, camere, case, desprind copaci, înclină podele şi descompun tot ce cuprind.
De altfel, în viziunea Andrei Rotaru nimic altceva nu egalează dimensiunea terifiantă a expansiunii lichide. Angoasa pe care o trezeşte e reflexul morţii în fiinţă şi arată, deopotrivă, incapacitatea de a depăşi imediatul, pentru a descoperi sintaxa flexibilă în care intră acesta. Poemele absorb revărsarea apei şi ignoră evoluţia lumii. Ridică episodul (fragmentul) la rang de întreg, pulverizând realitatea într-o dezordine sfărâmicioasă. Lemnul putred, învălmăşirea reziduală, “un mucegai mai dens ca varul” sau cerul cariat derivă dintr-o lume spectrală, în care existenţa se confundă cu un pelerinaj agonic.
Între polul îngheţului şi cel al dispersiei lichide: “doar ca o umezeală / care se prelinge şi îngheaţă la loc, trupul meu. // cu adâncimi de sute de metri, cu trepte / care coboară, trupul meu. // o coborâre lentă, prin întuneric. printr-o apă îngheţată. / doar propriu-mi corp. trec repede prin el, mă opresc. / aşa mor animalele în captivitate. cu gheaţa solidificată de-a lungul gâtlejului. // într-o iarnă pe care am dus-o cu mine. într-un trup din care apa intră şi iese.” (Apa)
Condamnat la aşteptare şi cu un singur elan (al vegherii) – astfel apare însinguratul personaj liric, a cărui sensibilitate afectivă se izbeşte de o neîntreruptă absenţă. Până şi în rarele clipe în care pare aproape, bărbatul se dovedeşte a fi compus din particule incapabile să formeze un întreg. Cuvintele se surpă, ritualul erotic se diluează iar conduita prezenţei trădează supremaţia rece a absenţei (Semănăm). Însă a da iubirii o şansă înseamnă a învăţa să veghezi. Să aştepţi. În poemele Andrei Rotaru, vegherea se răsuceşte spre priveghere iar aşteptarea unei prezenţe devine totuna cu aşteptarea (şi întâlnirea) sfârşitului, într-un ţinut plin de cireşi uscaţi : “înaintez printr-o livadă de cireşi uscaţi ca printr-un tunel subacvatic, / frunzele au fost colorate într-un roşu atât de crud încât / la fiecare lucire a pământului par că iau foc. nişte peşti îşi saltă corpurile, / şi le agaţă de crengi. o corabie cu lemnul putrezit alunecă prin iarbă”… (Corăbii)
Cu un vizionarism care-şi conţine şi doza de risc involutiv, Andra Rotaru exploatează fantasme şi sugestii, excesul unei stări şi anemia ei tulburătoare. Mixează o pulbere expresionistă cu fluiditatea imaginii suprarealiste. Nu o realitate conturează Ţinuturile sudului, ci mişcarea continuă a mai multor realităţi, impregnate de emoţii, cântărite prin nervi şi sesizabile prin simţuri: “recunosc dimineaţa / după zgomotul unui bătrân în scaun cu rotile. / picioarele lui goale pedalează la nesfârşit. / aici viaţa începe printre zăbrele. mă mbracă în rochii interminabile, / şi viii îmi aprind lumânări. în stânga, o clopotniţă veche. // în ea, dansul meu devine violent, / îmi leagănă trupul. prin dreptul ferestrelor zidite, / într-o lumină care creşte. / şi nici buchetele de pământ şi nici ochii celorlalţi / nu ajung în camera asta. ca o imitaţie, / de parcă dai cu iarbă peste cearşaful care mă acoperă / şi încerci să-mi faci un contur” (alte dimineţi). Mişcarea realităţilor care alunecă una în cealaltă face ca perimetrul imprecis al ţinuturilor… să fie imposibil de trasat. Nici nu era aceasta menirea poeziei.
Ceea ce contează este tocmai pregnanţa acestei imprecizii. Nuanţarea ei lirică. Transfigurarea. Sau discreţia mărturisirii, felul în care viziunea prinde contur din emoţii, evitând (fără efort sesizabil) ispita derapajelor teatrale. Aşa cum apare în poemele Andrei Rotaru, relieful interiorităţii defineşte un anume fel de a fi viu. Şi inspiră, iată, aventura unei poezii care pretinde iradierea vegherii, alături de reţetarul privegherii nedefinite. Cât se întinde claviatura de posibilităţi lirice ale autoarei, vom vedea la următoarea carte. Şi spun că o aştept cu destulă nerăbdare.