Off

Lemuria, de Emanuela Ilie

by andra on 15 March 2013

* cronică apărută în revista Convorbiri Literare, februarie 2013

Lemuria

Emanuela Ilie

 

Titlul celui mai nou volum de versuri scris de Andra Rotaru, Lemur (Cartea romȃnească, Bucureşti, 2012), este, neîndoielnic, excelent ales. Vocabula mai mult decît sugestivă trage peste lumea poetică scenografiată în carte o cortină de semnificaţii mitologice greu de ignorat. La romani, lemurii (lemures) desemnau umbrele ori spiritele celor care, după o moarte violentă, erau condamnaţi să rătăcească, fie în căutarea fostelor cămine, fie în căutarea unei răzbunări sîngeroase. Indiferent de natura lor, determinată de felul în care îşi găseau sfîrşitul terestru şi comportamentul ulterior (lari erau spectrele considerate bune, protectoare, iar larvae cele rele, vindicative), lemurii erau celebraţi de supravieţuitori în cursul sărbătorii numite chiar lemuria. În întregul ei, cartea Andrei Rotaru nu este altceva decît o astfel de lemurie întunecatăîn care se celebrează o entitate ambiguă, pe care un amestec de senzaţii şi sentimente dintre cele mai tari poate să o corporalizeze în varii moduri.

Lemurul de aici nu este, fireşte, o creatură zoomorfă, în ciuda faptului că poeta îl descrie apelînd adesea la indici de gen: „erau pline de apă dimineţile în care s-a trezit/ şi s-a ridicat; a umblat pînă în apropierea lor,/ a lătrat gutural,/…/ nu şi-a adus aminte decît că, în locul gurii,/ ducea un cioc gigantic” – Astfel începe. Sau: ‚avea ochii sticloşi./ îşi apropie botul de braţele mele./ îmi spune să-i iau capul în mîini./ să-i aşez gîtul pe al meu. lemur, şoptesc./ blana lui e acoperită de sînge./ a fost de curînd cu o vietate, a tîrît-o pe cîmpuri” – Un corp nou. Şi încă: „avea părul lung, de femeie.// locurile prin care trece/ între două vîrste, chipul de culoarea mierii,/ ochii de felidă” – Jurnal. Ci mai degrabă o creatură spectrală, estropiată („tot ceea ce este de atins/ e un mănunchi de cioturi// împodobite şi chemate/ spre viaţă de un trup inexistent” – Simulacru), măcinată de instincte periculoase, care poate apărea în orice moment al zilei – deşi, fireşte, mediul de predilecţie este nocturnul –  stimulîndu-i privitoarei o paletă întreagă de stări contradictorii, de la fascinaţia aproape maladivă la teroarea abil regizată. Un portret cît de cît fidel al acestei creaturi informe, egal agresive şi fragile, seducătoare şi repulsive, este imposibil de reprodus. Cert este faptul că în conturarea fantasmaticului lemur Andra Rotaru îmbină un remarcabil simţ al concreteţei biologice privite aproape microscopic şi o rară capacitate de sugestie a tensiunilor, fiorilor şi pulsiunilor inerente unui eu schizoid, ce îşi trăieşte agonia într-un decor similioniric ori de-a dreptul coşmaresc. Recuzita minimală din acest decor în care se amestecă, pînă la indistincţie, elementele specifice speciilor şi regnurilor (de la învelişul corporal pînă la viscerele şi secreţiile lui variate) sporeşte senzaţia de insecuritate a fiinţei care îşi vede ameninţată, finalmente, nu numai identitatea corporală, ci şi identitatea generică sau cea spirituală.

De la un punct încolo, textele contabilizează, de altfel, semnele alterării identitare. Poemul febril intitulat din ţesutul capului, părul începe să trosnească., spre exemplu, descrie reacţiile necontrolate ale unui corp agresat de o ciudată furie a laptelui: „ valuri de lapte se scurg pe frunte. febră. otravă./ zgomotul unor corpuri care înţepenesc./ mai întîi spatele. vertebrele se încovoaie./ picioarele se tîrăsc în lateral./ febră în ochi, sub piele./ lemur, ţip, iar laptele înmoaie coardele vocale.” În miezul poemului Păsări în cuşti apare un veritabil ecorşeu al unui om-pasăre încă agonic: „cînd ţesutul se agăţa de alt ţesut,/ carnea începea să cadă. cea mai mică/ era deja dezbrăcată. agoniza,/ iar membrele ei încă se unduiau. trăgea/ de pulpa robustă a unei păsări albe.” Amînare conţine doar unul dintre ritualurile de mutilare sfîrşite, nu o dată, în interferenţa totală sau parţială om-animal: „în fiecare zi o parte din membre mă părăsesc./ o mînă se strînge şi se întinde,/ abia mă ţine aici,/ îmi face loc pînă afară.” În timp ce Plecarea pare a consfinţi aclimatizarea definitivă a fiinţei cu atotputernicul Celălalt, fie el declanşator ori manifestare a unei maladii existenţiale fără leac: ‚n-am putut să vorbesc./ atunci am ţinut gura larg deschisă./ formele ei alungite, trase în ambele părţi ale feţei./ animalul izbeşte cu furie în mine, icneşte./ îşi frînge vertebrele de oasele mele tari.” Temelor alienării şi contaminării identitare le serveşte de minune şi amestecul abil de registre şi de voci poetice: cititorului îi este greu, la un moment dat, să îl identifice pe emiţătorul discursului aşa zicînd lemurian, cum la fel de greu îi este să distingă între vînatul şi vînătorul care se pîndesc în Crevase ori cînd noaptea, lemuri şi oameni alunecă unii spre alţii.

Orice tentativă de explicare logică a naturii Celuilalt şi de anamneză cu finalitate salvatoare a victimei sale nu poate, prin urmare, decît să eşueze. Aşa cum se întîmplă, bunăoară, în Lemur, unde fantasma este iniţial definită şi apostrofată ca o simplă materializare a conţinutului tulburat al propriei vieţi psihice: „nu exişti, astăzi ţi-am spus;/ cred că eşti o întruchipare/ a stărilor mele psihice; nu rîde,/ mîine sîntem scindaţi,/ te iubesc, ştii uneori// …/ cote maxime de tulburare. ar şti că a avut dreptate:/ seamănă cu un sindrom orgiastic-anxios”. Dialogul cu alterioritatea şi tentativa de clarificare a cauzelor halucinaţiei sînt însă imediat rupte, căci imersiunea în straturile alternative ale lumii nu are niciodată nevoie de lestul raţiunii.

Indiferent, fireşte, dacă halucinaţiile, coşmarurile şi celelalte scenarii lemuriene cu potenţial deimografic au cauze organice sau se dovedesc a fi consecinţele ingerării de substanţe mai mult sau mai puţin toxice (undeva, spre exemplu, se vorbeşte despre Locurile şi orele ambigue „cînd inhibitorii şi excitatorii iau cu asalt” fiinţa privată de hrană, lumină şi în genere de orice contact cu exterioritatea), ceea ce contează cu adevărat este desenul remarcabil al acestor lemurii întunecate. Desen reuşit uneori, ca în această elocventă Ziua 5, din doar cîteva tuşe expresioniste: „te văd într-o lumină albastră ca şi cum ai aprins/ o lanternă sub ţesuturi./ stinge-o, e prea multă frică”.

Una peste alta, lemurul care paradoxal o face să agonizeze şi să trăiască autentic pe cea captivă în Cuştile din texte m-a convins că Andra Rotaru este una dintre cele mai sensibile şi mai credibile poete de azi.

 

 

Comments are closed.