10/31/2011 , Corpul T, Naomi Ionică
http://www.corpult.ro/Articles/ViewOne.aspx?ArticleId=64
Poezia Andrei Rotaru somatizează un timp particular – al dimineţii în care amintirea e vie: „recunosc dimineaţa/ după zgomotul unui bătrân în scaun cu rotile/ picioarele lui goale pedalează la nesfârşit” (Alte dimineţi).
– Paralela 45, 2010
Poezia Andrei Rotaru somatizează un timp particular – al dimineţii în care amintirea e vie: „recunosc dimineaţa/ după zgomotul unui bătrân în scaun cu rotile/ picioarele lui goale pedalează la nesfârşit” (Alte dimineţi). Timpul auroral e renaşterea sub semnul unei dispariţii de nedepăşit: „(vară de vară, mi se spune că ai dispărut. că trupul nu a fost găsit, / pluteşte într-o mare. când intru astăzi în ea închid bine ochii.)” (Fără sfârşit)
Poezia somatizează un spaţiu intim – „străzile încep să crească din mine”; „casa începe să se clatine./ şi noi şi ea şi noi şi ea” (Despre mine), iar senzaţiile tot mai stranii vorbesc despre permanenţa celui dispărut.
Trăirile tactile, ale cărnii, sunt persistente: „pielea mea rugineşte în fiecare iarnă”; „lanuri întregi de carne răsuflă unele spre altele” (Lanţuri). Stările unei corporalităţi redimensionate de sentimentul acut al pierderii definesc întru totul aceste poeme.
Volumul autoarei, cu dedicaţie (Lui Aurel R.), este expresia unei „incarnări” a dispariţiei, înţelegerea cu propriul trup a altei realităţi, dureroase – cea a absenţei pline. Realul şi imaginarul se contaminează reciproc, generând un timp şi un spaţiu care in/corporalizează un mister. Ficţiune somatizată sau soma ficţionalizată? Drumurile Sudului duc în acelaşi loc, cel al acestei „my wild love”; tăcerea din poezie traduce, în fond, toată drama transfigurată a celei care supravieţuieşte.
Ceea ce este scris izbăveşte în mod alchimic, iar imaginea din finalul volumului e de o stranie frumuseţe: „un praf fin umple marea. aici e crematoriul. în câteva zile mă voi desprinde. zdrobesc toată piatra din mine. seamănă cu o moarte, dar tu vei fi mai uşor. poate mai viu. eu mă voi îndrepta spre uscat. unde malurile sunt sângerii, se contorsionează ca nişte ţevi ruginite. pe ele trec corăbiile tale pline de fier.” (Arcuri)
Memoria vorbeşte fiecăruia în felul ei, iar ecourile din poezia Andrei Rotaru redeşteaptă toposul originar, al iubirii imaculate de trecerea timpului, aşa cum se întâmplă în memoria cărţilor: „Trebuie să silesc timpul şi spaţiul să participe la memoria mea, la dragostea mea nemuritoare, pentru a mă debarasa de ceea ce este muritor în ea (…)” (Nabokov).