Off
Link to “Ţinuturile sudului” vis a vis de Manneken Pis

“Ţinuturile sudului” vis a vis de Manneken Pis

În perioada 17-19 martie 2010, cu ocazia Zilelor Internaţionale ale Francofoniei, Bruxelles-ul a devenit o scenă literară încăpătoare şi primitoare pentru 6 scriitori români: Valeriu Mircea Popa, Octavian Soviany, Miruna Vlada, Cosmin Perţa, Nora Iuga şi subsemnata, Andra Rotaru, alături de traducătoarea poemelor recitate, în franceză şi engleză, Alina Miron. Un eveniment sprijinit de ICR şi Centrul Român de Informare de la Bruxelles, condus de doamna Carmen Ducaru.

Off
DSCN9147

“Înţelesul unui tablou nu poate fi decât un poem” de Teodora Coman

  * http://insemnaridinsubterana.wordpress.com/about/ Nu pot să nu mă întreb cum aş fi receptat...

AHAB Lesung, Hamburg

Institutul Cultural Român, prin Centrul Naţional al Cărţii şi ICR Berlin, susţine...

Off
17394_0_1

Elisabeth Berchtold & atelierul de traduceri suedez

Ediţia din acest an a atelierului de traduceri organizat de Institutul Cultural...

Off

Lecturi în dialog: Nora Iuga şi Andra Rotaru la Joia linguriţelor

Joi, 21 februarie 2013, ora 18.00, la Librăria Humanitas Kretzulescu (Calea Victoriei nr. 45) din Bucureşti, în cadrul proiectului „Joia linguriţelor”, va avea loc o întâlnire cu Nora Iuga, una dintre cele mai iubite şi mai apreciate scriitoare din România, şi Andra Rotaru. Nora Iuga va citi poeme în avanpremieră din “Câinele ud e o salcie”, volum aflat în pregătire la Cartea Românească (şi care va fi lansat la Bookfest 2013), iar Andra Rotaru va susţine o lectură din “Lemur”, volum de poezii apărut recent la aceeaşi editură. Invitaţi speciali: Luminiţa Corneanu şi Daniel Cristea-Enache.

Mai multe detalii aici:

http://www.cartearomaneasca.ro/agenda/stiri-si-lansari/lecturi-in-dialog:-nora-iuga-si-andra-rotaru-la-joia-linguritelor.html

Off

Jurnal de scriitor: BookMag

“(…) pentru mine, pădurile de la Tescani au fost cele care mi-au adus Lemurul. Un spaţiu care m-a doborât şi care m-a ajutat, care m-a marcat şi înspre care m-aş îndrepta oricând.”

http://bookmag.eu/andra-rotaru-padurile-de-la-tescani-au-fost-cele-care-mi-au-adus-lemurul/?utm_source=feedburner&utm_medium=feed&utm_campaign=Feed%3A+BookmagElefantro+(BookMag+)

Off

“Nelinişti” de Luminiţa Corneanu

În România Literară nr 4/ 2013 (http://www.romlit.ro/neliniti)

Andra Rotaru, Lemur,
Editura Cartea Românească,
Bucureşti, 2012, 78 pag.

Aflată la al treilea volum de poezie, Andra Rotaru găseşte, în Lemur, o tonalitate şi o tematică diferită de anterioarele sale cărţi. Se păstrează, totuşi, o legătură: e vocea poetică, feminină, marcată de aici de fragilitate, de spaime, de senzorialitatea acută de toate felurile. Femeia din aceste poeme trăieşte într-un univers agresiv, halucinant, populat de tot felul de fiinţe şi de fragmente de fiinţe, un univers fluid, fără reguli şi fără forme fixe, generând nesiguranţă şi temeri, rostite sau nerostite.
Fiecare poem, de fapt, este un mic univers, cu propriile personaje, cu propriile anomii, cu propria teroare: „era o diformitate nu mai în vârstă de 13 ani./ cu mâinile apuca părţile sale moi./ deasupra/ fiecăreia dintre ele erau aşezate lentile groase./ aşa ar trebui să simtă un nevăzător: dinspre ombilic/ să susure triluri delicate;/ din gene să picure apă sfinţită (…)/ a ţipat prima dată. apoi a pipăit./ în spatele coardelor vocale/ lua naştere ceva nou”. În altă parte: „erau pline de apă dimineţile în care s-a trezit/ şi s-a ridicat; a umblat până în apropierea lor,/ a lătrat gutural,/ păsări au trecut pe deasupra. au izbit cu ciocurile/ apa adunată pe timpul nopţii// s-a lovit de pământ după rotiri brutale în aer/ şi nu a ştiut dacă începutul de ziuă/ trebuie să fie astfel,/ nu şi-a adus aminte decât că, în locul gurii,/ ducea un cioc gigantic”.
Chiar dacă nu eşti un fan al analizelor de text clasice, nu poţi să nu observi recurenţa unor substantive/ imagini pe tot parcursul volumului: lapte, piele, carne, membre, tors (care este alb şi rotund), trup, sânge, blană, izbitoare prin concreteţea lor. Şi un verb – a ţipa, suficient pentru a sugera starea sufletească ce constituie fundalul acestor poeme: „de pe marginea patului mă dezvelesc şi ţip” (Otravă), „lemur, ţip, iar laptele înmoaie coardele vocale” (din ţesutul capului, părul începe să trosnească). Limbajul, dacă stai să socoteşti toate aceste recurenţe deloc întâmplătoare, este unul destul de parcimonios, dar extrem de sugestiv. Andra Rotaru reuşeşte, prin notaţiile fulgurante şi cu un inventar restrâns de cuvinte bine alese, să creeze o atmosferă, ceea îmi pare un lucru foarte dificil şi un semn de trăire poetică autentică, acută, însoţită de meşteşug.
Un poem ilustrativ pentru tehnica poetică a Andrei Rotaru din Lemur este Amintiri. Spaţiul este unul mai curând interior, elementele de decor sunt absente, sugestia se creează din cuvinte conotate negativ şi mai ales din puţinătatea detaliilor şi din faptul că nu ştim, nici aici, nici în alte poeme, cine este „eu”, cine este „el” (cum remarca Ioan Es. Pop pe coperta IV a cărţii), la ce se referă „aici”, „acolo”, „atunci”: „nu poate să ştie, iar atunci nu răspunde./ pare să fie unul dintre jocurile periculoase/ în care animalele stau de o parte şi de alta/ a sârmei ghimpate.// pentru el se numesc altfel: mai întâi moartea,/ apoi accidentul, apoi crima./ în urma lor: sinuciderea, abuzul, schimbarea.// de unde vin eu, ele au fost/ împachetate cu grijă:/ ani îndelungi într-un trup care acum/ respiră câteva ore”.
Unitatea volumului acestuia este dată de metafora care îi constituie titlul: lemurii din aceste poeme fac trimitere atât la spiritele malefice în care credeau romanii (oamenii care au avut parte de o moarte violentă se transformau în lemuri), dar şi la lemurieni, iar jocul acesta abstract-concret face şi el parte din farmecul textului. Poemele din Lemur sunt pline de bântuiri de tot felul, de amintiri din timpuri nedefinite, de fiinţe crude care muşcă, rănesc, ţin captive şi înspăimântă alte fiinţe. Trupurile însele nu sunt trupuri, ci fragmente: torsuri, membre, din care se scurg lichide precum sângele ori laptele, la un moment dat interşanjabile: „un tors ca un ochi rotund, alb. înaintează încet,/ prin şanţurile adânci. printrun pietriş ascuţit. (…)// torsul rotund, alb./ prin el drumurile se văd de la distanţă./ se zăresc dealuri acoperite de pietriş./ o vale descărnată şi, la capătul ei, alte văi nesfârşite./ torsul se mişcă în gol. lemurii alunecă primii./ cu botul umed adulmecă rotulele oamenilor./ le prind cu gurile, muşcă/ din rotule supurează un lapte cald, de pe văi se revarsă valuri albe, închegate./ zgomot liniştitor. lemurii dorm./ plutesc până la jumătate cu trupurile în lapte./ blana lor creşte de atâta lapte” (Plimbarea).
Poemele din Lemur se desfăşoară pe muchia dintre realitate şi coşmar, eul poetic alunecând, odată cu cititorul, când într-o parte, când într-alta. Forţa imaginilor şi cruzimea lumii imaginate de poetă sunt garanţii de simţire autentică şi impun acest volum ca pe unul dintre cele mai bune apărute la noi în ultima perioadă.
Andra Rotaru este o vizionară cu o scală a sensibilităţii de maximă fineţe, iar locul ei în primul rând al tinerilor poeţi de astăzi este, odată cu Lemur, indiscutabil.

Off

Remember: Prototype XXXXX (Lemur)

Videoclipul poate fi urmărit aici: http://vimeo.com/35124699

 

 

 

 

 

 

 

Păsări în cuşti

 

când au început mişcările cu pumnii de abia mai respira. i se spusese

că acelea sunt gesturile unei păsări în colivie. două erau negre,

se târau pe jos. alte trei erau negre, se ţineau strâns, îşi împingeau trupul

una alteia.

 

(respirau greu, spuneau sacadat ceva)

 

când ţesutul se agăţa de alt ţesut, carnea începea să cadă. cea mai mică

era deja dezbrăcată. agoniza, iar membrele ei încă se unduiau. trăgea

de pulpa robustă a unei păsări albe.

 

în curând deasupra sa

se aşternea un acoperiş masiv de trupuri.

se ridica

de-odată ce ea îşi începea unduirile.

 

când aici nu a fost nimic altceva, când aici nu a fost.

se întorcea cu spatele

când trupurile năvăleau iar. o acopereau,

apoi împresurau ca într-o cuşcă.

împingea într-unul, celelalte se mişcau

dezarticulate.

 

acum imită şi pumnii se ridică. coboară un decor fals de trupuri.

spasmele lor trec în spasmele ei. răsuflările lor se aud

direct din plămâni. inseminează plămânii ei care se deschid

(din volumul Lemur, Cartea Românească, nov. 2012)

Off

Tramvaiul 26: inaugurarea!

Sâmbătă, 2 februarie 2013, începând cu ora 19.00, la Centrul cultural „Tramvaiul 26” (Strada Cercului nr 6, Bucureşti) va avea loc inaugurarea cafenelei şi a librăriei cu acelaşi nume. Invitaţi: Teodor Dună, Claudiu Komartin, Andra Rotaru, Răzvan Ţupa. Seara va continua în ritm de jazz cu Luiza Zan & Jimmy Cserkesz. Eveniment prezentat de Iulia Militaru. (http://www.agentiadecarte.ro/2013/01/teodor-duna-claudiu-komartin-andra-rotaru-razvan-tupa-citesc-la-tramvaiul-26/)

Teodor Dună (n.1981) – a absolvit cursurile Facultății de Litere din București. A publicat volumele „trenul de treieșunu februarie”, 2002 (Premiul Național „Mihai Eminescu” Opera Prima), „catafazii”, 2005 – ambele la ed. Vinea, „de-a viul”, 2010 – ed. Cartea Românească. A colaborat, printre altele, cu revistele: România literară, Dilemateca, Vatra, Ziarul de duminică, Time Out, Wespennest, Manuskripte etc. În 2010 beneficiază de o bursă de creație la Akademie Schloss Solitude.

Claudiu Komartin (n. 1983) a terminat liceul și s-a pus pe citit, pe scris și tradus. În Facultatea de Limbi Străine s-a simțit complet alienat, așa că a renunțat după mai puțin de doi ani. A publicat la nici 20 de ani volumul de poezie Păpușarul și alte insomnii (2003), urmat de Circul domestic (2005) și Un anotimp în Berceni (2009).Păpușarul și Un anotimp au fost reeditate, în 2007, respectiv 2010, nu fiindcă ar fi avut un succes enorm, ci fiindcă apăruseră inițial în tiraje derizorii. S-a iluzionat că poezia îi va salva viața. Chiar și când a devenit evident că mai mult complică lucrurile. A câștigat câteva premii care i-au luat mințile pentru un timp. A construit o revistă (Poesis internațional), un cenaclu cunoscut (Institutul Blecher) și o editură de literatură contemporană (Casa de editură Max Blecher), care l-au ținut, din 2010 încoace, pe linia de plutire. Visează să scrie un volum în care să termine odată cu poezia. Și știe că acest ultim enunț e cel mai ipocrit dintre toate.

Andra Rotaru (n. 5 ianuarie 1980). Volume publicate: Într-un pat sub cearşaful alb, Editura Vinea, 2005 (Premiul Naţional de Poezie Mihai Eminescu-opera prima, 2006; Premiul Iustin Panţa, 2006; Premiul Naţional Tudor Arghezi, 2006; Premiul Asociaţiei Scriitorilor Bucureşti, 2006); En una cama bajo la sabana blanca, Bassarai Ediciones, Spania, 2008; Ţinuturile sudului“, Editura Paralela 45, 2010; Lemur, Editura Cartea Românească, 2012 (PremiulTânărul Poet al anului 2012 în cadrul Galei Tinerilor Scriitori). Prezentă în numeroase antologii în ţară şi străinătate, dintre care: Scriitori pe Calea Regală, Literatură potenţială 01, Maratonul de poezie şi jazz, Poeţi laureaţi ai Premiului Naţional de Poezie Mihai Eminescu, Iubirea e pe 14 februarie ş.a.

Bursieră ArtistNe(s)t – Reţeaua Centrelor de Rezidenţă pentru Artişti, la Tescani, în 2010. Bursieră CEC Artslink în America (Portland şi New York) în 2011. Site: http://andrarotaru.ro

Razvan Ţupa s-a născut la Brăila în 1975. Primul său volum publicat în 2001, “fetiş”, a fost distins cu Premiul naţional pentru poezie „Mihai Eminescu“, la Botoşani, in ianuarie 2002. In 2003, “fetiş – o carte românească a plăcerii” a făcut obiectul unei a doua ediţii revăzute şi adăugite la Editura Vinea. In 2005 a publicat volumul “corpuri româneşti” la editura Cartea Romaneasca. Iar în 2011 a lansat “poetic. cerul din delft şi alte corpuri româneşti” la Casa de Editură Max Blecher.

A fost unul dintre fondatorii revistei de poezie Versus-Versum pe care a condus-o ca redactor sef din 2005 pana in 2007. Din 2006 până în 2008 a fost redactor-şef al revistei Cuvântul. Până acum a participat la festivaluri, ateliere si lecturi de poezie in Bucuresti, Constanta, Timisoara, Cluj Napoca, Sibiu, Buzau, Chisinau si în străinătate (Banska Stiavnica, Berlin, Bratislava, New York, Paris, Praga, Roma). În 2005 a publicat volumul “corpuri româneşti” la editura Cartea Romaneasca. Iar în 2011 a lansat “poetic. cerul din delft şi alte corpuri româneşti” la Casa de Editură Max Blecher.

A fost unul dintre fondatorii revistei de poezie Versus-Versum pe care a condus-o ca redactor sef din 2005 pana in 2007. Din 2006 până în 2008 a fost redactor-şef al revistei Cuvântul.

Până acum a participat la festivaluri, ateliere si lecturi de poezie in Bucuresti, Constanta, Timisoara, Cluj Napoca, Sibiu, Buzau, Chisinau si în străinătate (Banska Stiavnica, Berlin, Bratislava, New York, Paris, Praga, Roma)

Între 2005 si 2010 a organizat întâlnirile Poeticile cotidianului, iar din septembrie 2010 a lansatAtelierelationale, un proiect de încurajare a interacţiunii poetice pornind de la formularea unor principii depoetică relaţională.www.poetic.ro

Off

Gala Tinerilor Scriitori/Cartea de poezie a anului, ediţia a III-a

Mai multe informatii la pagina web: http://www.agentiadecarte.ro/2013/01/andra-rotaru-radu-vancu-cosmin-perta-vlad-molodovan-si-mihai-iovanel-laureatii-galei-tinerilor-scriitori-2013/

Cărţile premiate:

Cartea de poezie a anului 2012

Liviu Ioan Stoiciu, “Substanţe interzise”, Editura Tracus Arte

Tânărul poet al anului 2012 (ex aequo)

Radu Vancu, “Frânghia înflorită”, Casa de Editură Max Blecher (cateva poeme aici: http://tiuk.reea.net/index.php?option=com_content&view=article&id=2110)

Andra Rotaru, “Lemur”, Cartea Românească (câteva poeme aici: http://www.cartearomaneasca.ro/catalog/carte/lemur-311/arunca_o_privire.html)

Tânărul Prozator al anului 2012:

Cosmin Perţa, “Teofil şi Câinele de lemn”, Editura Herg Benet

Tânărul Critic literar al anului 2012:

Mihai Iovănel, “Evreul improbabil: Mihail Sebastian: o monografie ideologică”, Editura Cartea Românească

“Tânărul Scriitor al anului 2012:

Vlad Moldovan, Dispars, Cartea Românească (câteva poeme aici: http://www.cartearomaneasca.ro/catalog/carte/dispars-302/arunca_o_privire.html)

Off

“Lemurul e din specia wallflower”

În dialog cu Livia Roşca despre carte: http://adevarul.ro/sanatate/minte-sanatoasa/andra-rotaru-scriitor-parca-jurul-varstei-30-ani-unii-scriitori-o-iau-panta-descendenta-psihicului-1_50f3005c56a0a6567e7aa66a/index.html

De ce ai ales pentru acest volum Lemurul ca personaj fabulous, enigmatic şi, pe alocuri înspăimântător, drept cutie de rezonanţă pentru stări şi trăiri (exprimate extrem de plastic, extrem de vizual)?

În toamna anului 2010, când am ajuns la Tescani, în cadrul rezidenţei „ArtistNe(s)t” (http://www.artistnest.ro/) eram foarte aproape de volumul “Ţinuturile sudului”, apărut în vara acelui an. Cumva epuizată creativ, cu senzaţia de retard emoţional destul de pregnantă. Însă, odată ajunsă la Tescani, lucrurile au evoluat după bunul lor plac. M-am trezit într-o cabană de lemn, înconjurată de păduri şi un sat ca în vederile poştale de acum un secol. Singurele vietăţi pe care le vedeam zilnic aveau instincte de ucigaşi: nişte câini supradimensionaţi, care îmi aduceau drept ofrande leşuri de animale. Apropierile dintre noi au fost amestecate de o doză de teamă reciprocă: le mângâiam, şi pielea braţelor mi se umplea de sânge; alteori trebuia să stau departe de ele, le simţeam înfometarea. Am simţit că domeniul e impregnat de otravă şi lapte, că puţurile vechi de pe drumurile de ţară expulzează un miros care mă ameţeşte zilnic. Deseori eram luată prin surprindere: otrava presărată în “crevasele” lemnului cabanei îşi făcea şi ea efectul: cum e să te trezeşti dimineaţa în mijlocul unor trupuri în care măruntaiele se întăresc, în care sângele se coagulează? Să le mângâi blana până când şira spinării se opreşte din spasmele neregulate?

Senzaţiile s-au acumulat, până când am fost înghiţită de acel spaţiu, cu toate ritualurile lui.

Volumul s-a născut la Tescani, într-un spaţiu fabulous, dar cu o istorie zbuciumată. Se spune că acolo, Maruca Cantacuzino, soţia lui Enescu şi-ar fi dat foc din cauza unei depresii apărute în urma relaţiei de dragoste (eşuate) cu Nae Ionescu. Gestul acesta a desfigurat-o şi a împins-o şi mai mult spre disperare. Tu ai vorbit despre frică, despre temerile iscate de o izolare îndelungată, stări trăite de tine pe domeniul Tescani. Care este relaţia scriitorului cu spaţiul în care trăieşte, gândeşte, simte, scrie? Ce a avut în mod particular Tescaniul pentru a inspira acest volum?

Nu m-au inspirat conştient istoriile auzite despre Tescani. Nici faptul că există ultima dorinţă a lui Enescu, „un testament neoficial”, de a fi înmormântat acolo, expus în muzeu, dorinţă care nu i-a fost respectată. Cerebral doar am înregistrat informaţii care nu au pătruns, cred, mai departe. Însă e posibil să existe un mister al locului: am simţit nevoia sa desenez, să cânt, să fac fotografii, iar scrisul a apărut secundar acestor prime impulsuri. M-am simţit într-o cămaşă de forţă intelectuală, iar singura formă de exprimare a intelectului a fost un fel de fisurare a corpului şi senzorialităţii. Am revenit în Bucureşti bolnavă, am crezut în otrava dătătoare de viaţă şi ucigaşă a spaţiului. Un spaţiu care te înghite, e mai puternic decât poţi tu să fii.

Lemurul are un aer întunecat, începând chiar de la copertă. Iar poemele sunt în acelaşi registru. Citez câteva titluri: “Ghipsul”, “Păsări în cuşti”, Simulacru”, “Perfectul pustiu”, “Cuşti”, “Rău”, “Otravă”, “Subsolul”, “Cupru”. În timp ce scriai volumul, empatizai desigur cu personajul, erai în ceea ce scriai. Cum îţi menţii echilibrul când scrii, sau după ce scrii despre emoţii tulburătoare în sensul distructiv? (Mă refer la panică, frică, anxietate.)

 

Nu mi-am menţinut echilibrul, imediat după revenirea în Bucureşti vedeam personajul, îi simţeam boala, îi ascultam bolboroselile. Mă degradam biologic, zoomorf, sonor…Se întrepătrunseseră regnurile, începuse schimbarea mea. Au fost anii în care prezenţele din jurul meu erau suprapuse peste altele, în care vocea mea era rareori armonizată cu tonalitatea ei specifică. Cred că am experimentat o tulburare a naturii: senzaţia aceea când te ascunzi într-un lan de floarea soarelui şi corpul tău se adaptează pentru a se mişca încotro bate vântul, încotro se stinge lumina la apus; alinierile în răsaduri aproape paralele, iar corpul dat e incapabil să se perceapă altfel decât ceea ce este în jurul său.

Americanii au un cuvânt teribil de frumos pentru cei care sunt retraşi: wallflower. Un termen folosit iniţial doar pentru femei şi pentru gestica lor în timpul dansului. Lemurul e din specia wallflower.

 

Te-ai folosit de poezie şi pentru a-ţi exorciza fricile, sau mai degrabă pentru a ajunge la o înţelegere a lor? Care este beneficiul unui cititor cu probleme emoţionale după lectura cărţii?

 

M-am folosit de tot ce am avut la îndemână pentru a mă agăţa de viaţă. Parcă în jurul vârstei de 30 de ani, unii scriitori (sau artişti în general) o iau pe o pantă descendentă a psihicului. Se petrece un eveniment major, fisurile iniţiale se acutizează atât de mult încât la un moment dat e inevitabilă ruperea lor de sistemul care le ţinea unite. Frica e un un simptom, tabloul general a fost mult mai complex. Iar în necunoştinţă de cauză, realizezi că nu-ţi cunoşti trupul (şi psihicul), nu poţi controla ceea ce se întâmplă cu el. Poezia e departe în acele momente în care nu integrezi informaţiile în ceva coerent, într-un diagnostic.

În general, orice material cu potenţial “agresiv” este dificil de suportat de o persoană cu probleme (sau, mai bine spus, o persoană cu un nivel ridicat de sensibilitate). De exemplu, după lectura Pădurii norvegiene, de H. Murakami mi-au trebuit câteva zile ca să scap de senzaţia apăsătoare care rămâne: sinucideri, drumuri fără ieşire, soluţii inexistente şi scăpate de sub orice control omenesc. Dacă, în mod constant, o persoană “mai grobiană” ar fi expusă unor stimuli fatidici, nu sunt sigură că finalul nu ar fi macabru. Contează mediul, factorii stresori, expunerea la lumea din exterior. Până la urmă suntem nişte plante mai mari, care au nevoie de lumină, hrană, socializare…un întreg spectru de nevoi şi trebuinţe. Privează pe cineva de ceea ce-i place şi-i face bine…

Maniile, depresia, frica sunt la tot pasul în “Lemur” şi descriu parcă, în mod metaforic, tabloul clinic al unei persoane cu tulburarea bipolară, mai exact, manifestările unui maniaco-depresiv. Ai urmat în mod conştient un astfel de model când ai creat Lemurul sau pur şi simplu personajul a evoluat aşa prin propria lui forţă?

 

În primul rând, personajul e capabil de foarte multe transformări, printre ele forma trupului său în momentul mişcării. Pe de altă parte, autorul are gesturi fragmentate şi o incapacitate de exprimare prin intermediul corpului. Amestecate, se creează tandemul bipolar: dacă unuia îi conferă maximă supleţe şi energie gestica, altuia îi stârneşte un fel de catatonie.

 

Poti să-ţi imaginezi şi să-mi povesteşti cum ar fi viaţa ta emoţională dacă nu ai mai scrie şi nu ai mai citi poezie?

Aş vrea să nu fiu privată nici de filme!

Au fost momente în care îmi doream să nu mai scriu. Ajunsesem la platitudinea aceea de frază pe care o uram: cum că, aş prefera o viaţă lină. Au fost momente în care mi-a fost teamă să mai simt, pentru că fisurile existente erau la limita suportabilului. Lemurul a apărut între vârstele mele de maturizare emoţională, cumva total, insidios, pervers. Am scris Lemur-ul cu senzaţia că boala lui e nesfârşită şi minunată. Cine ar minţi că viaţa lui emoţională e straight?

 

Ce te-a învăţat “Lemur” şi ce crezi că vor învăţa cititorii “Lemur”-ului după ce vor închide cartea?

Am învăţat să aleg în funcţie de gesturile unui om sau vietate. Am aşteptat până când ceea ce căutam s-a alipit firesc intuiţiilor mele.

Persoana care a întregit corpul fizic al lemurului şi anumite caracteristici psihice ale personajului lemur, coregraful american Robert Tyree, e expresiv în sensul grotesc: o frumuseţe atipică, cu membre gigantice, un tors unisex, nişte ochi metalici; scindat emoţional (în cel mai bun şi pur sens al cuvântului), un talent nativ, exploatat nu doar în zona dansului şi coregrafiei, dar şi în literatură.

Sper ca cititorii să aibă capacitatea de a se transforma pe ei înşişi şi pe cei din jurul lor atunci când va sosi momentul.

 

Off

„Atât sfințenia, cât și poezia sunt dincolo de moarte”

De curând, la Editura Tracus Arte a apărut volumul de poezie “Extazul Sfântului Markon”, de Marius Conkan. «Extazul Sfântului Markon este cartea care dovedeşte, fără dubiu, măsura forţei poetice şi a originalităţii lui Marius Conkan. Aici, el aduce la lumina zilei o lume de umbră, adâncă şi convulsivă, exprimând-o cu claritate şi cu o (auto)cruzime tulburătoare.» (Sanda Cordoș) Andra Rotaru a dialogat cu Marius Conkan, iar interviul este preluat de pe AgenţiadeCarte.ro

 

Volumul se deschide cu experienţele rutiniere ale unui copil şi ale familiei sale, într-un timp postrevoluţionar. Primele lucruri la care suntem părtaşi e atmosfera emoţională “aseptică” – “nu mi-am atins părinţii decât la aniversări”, care, în timp, lasă semne: “nu suport nici acum saliva pe care limba cuiva mi-o lasă pe piele.”

Volumul Extazul Sfântului Markon (apărut la editura Tracus Arte, în 2012) este construit, prin cele cinci “Ascultări” ale sale (un soi de capitole ordonate în crescendo), ca o călătorie inițiatică a unui personaj care dobândește mai multe forme de sfințenie, înțelese ca un evantai de identități cu naturi diferite, pe care acest personaj și le asumă prin câteva gesturi esențiale. Dar despre ce sfințenie este vorba, întrucât imaginarul cărții atacă doar pe alocuri problematica sfințeniei clasice, creștine? Mi-e greu să vorbesc despre această carte, mai ales că lectura mea de autor cu siguranță nu concide cu posibila lectură a variaților cititori, dar cred că sunt câteva poeme-cheie ale volumului care mărturisesc despre continua râvnă a lui Markon de a fi un om ca toți ceilalți oameni, mai exact de a renunța la ceea ce îl face atipic și inadecvat lumii în care trăiește. Vizionarismul cărții, care este în mică măsură de factură ginsbergiană, reprezintă una dintre căile de acces la o existență formulată în termeni cât se poate de profani. Mai exact, a fi sfânt constituie, din această perspectivă, gestul de a descompune și recompune, printr-un demers vizionar, lumea cotidiană și cea a literaturii din care Markon își trage seva creatoare. De aici dialogul permanent, conținut de paginile cărții într-un mod deloc livresc, cu literatura unor poeți universali, precum Rimbaud, Pound, Lorca, Ginsberg ș.a., în încercarea de a recupera un fond al poeziei care poate comunica perfect cu poezia mai nouă din spațiul românesc (și nu numai). Pe de altă parte, ultimul vizionarism, cu care se identifică Markon, are și latura sa anti-vizionară, marcată, în poeme întregi, prin neputința de a mai exprima, folosind limbajul poetic, ceva elocvent și revelatoriu pentru lumea în care trăim (fapt care, poate, nici nu mai este necesar). Tocmai de aceea, una dintre soluții este ca poetul (în volum Markon) să devină ceilalți, să renunțe la ipostaza de făptură profund individualizată prin traumele și obsesiile sale și să fie un om multiplu. Ca să nu mă îndepărtez prea tare de sugestia ta de lectură, pot spune că zona emoțională aseptică, sterilă a copilăriei, cu care debutează volumul, e locul de unde își începe Markon odiseea de a fi mereu altcineva (de la stâlpnic sfânt, la făptură profund integrată cotidianului).

“Când scrii despre degete ar trebui să cunoşti întreaga lor utilitate.” Cu aceste degete românii se îndreaptă către înavuţire spontană sau trudnică…

Ai înțeles perfect ironia din aceste versuri, dar cred că metafora degetelor, prezentă în primul poem al cărții, ar trebui neapărat legată de cea a zmeurei care domină copilăria sfântului. Or, gestul culegerii zmeurei cu degetele (gest care mediază întâlnirea lui Markon cu imaginea mamei) este analog cu gestul pe care personajul îl face în scrierea “evangheliei” sale poetice. Să culegi zmeură poate fi la fel de important ca gestul unui scriitor care își culege imaginile din propriul cap și le preschimbă apoi într-o poveste plină de însemnătate pentru viața lui și, probabil, chiar și pentru viețile altora. Copilărind într-o zonă montană, imaginea zmeurei sălbatice îmi amintește lucruri pe care nici acum, după ce am scris această carte, nu le pot înțelege întru totul. Ceea ce știu sigur este că pentru zmeură sunt necesare degete la fel de dibace ca și pentru scris.

Care este rolul “luzărilor”?

 

“Luzării” apar, cu precădere, în Soporia, volumul meu de debut, apărut în 2009, la editura Vinea. În Extazul Sfântului Markon, referința la “luzări” poate fi găsită într-un singur loc, atunci când Markon vorbește despre existența “stranierilor” din Italia, a celor care sunt nevoiți să renunțe la tot (la țară și la identitate) pentru o viață care le este refuzată în lumea pe care o abandonează. Și ei se numără printre sfinții care sunt pomeniți în poemul final al cărții, întrucât termernul “luzăr” nu are nimic peiorativ, dimpotrivă, în el se amestecă forme de sacrifiu și sfințenie care au parțial sau deloc legătură cu sacrificiul și sfințenia clasice (așa cum nici sfinții lui Ginsberg nu sunt, în structura lor interioară, niște sfinți după șablon).

Dacă “despre frică nici măcar sfinţii nu pot mărturisi”, cine poate?

Despre frică ni se povestește destul, în viață și în literatură, așa încât nici sfinții și nici poeții nu mai pot mărturisi nimic despre frică, deoarece atât sfințenia, cât și poezia sunt dincolo de moarte, care este cea mai tulburătoare frică dintre toate.

 

“beţia înnoadă şi deznoadă totul ca un război de ţesut”

 

Versul face parte din Sfântul (poem-graf), unde Markon este un stâlpnic-profet, care își bea votca numinoasă, în ritualul de scriere a celei din urmă evanghelii. Matematic, graful este o structură autosuficientă, alcătuită din noduri și muchii, iar metaforic el este un soi de piramidă goală, care trebuie umplută cu materie (umană, spirituală) și în care călătorești ca într-un labirint. În carte, lumea însăși este un astfel de graf pe care stâlpnicul îl modelează, potrivind nodurile și muchiile în așa măsură încât Markon croiește lumii un alt chip, iar sfinții nu mai sunt ori nu mai pot fi ce au fost. Și, da, beția înnoadă și deznoadă și limbi, nu doar muchii de graf, ceea ce este destul de folositor poeziei.

Ce se întâmplă atunci când sfinţirea încetează, când căderea se opreşte, când înălţarea nu mai are loc?

În acea clipă, sfântul devine om, iar extazul său atinge climaxul, dar în alt sens decât în Extazul Sfintei Tereza, sculptura lui Bernini, la care face trimitere titlul cărții și unul dintre poemele “Ultimei ascultări”.

“Sunt sfânt că nu-s sfânt”, spune personajul în “A patra ascultare: Cantos”.

Acest vers exprimă contradicția interioară a personajului Markon, care este sfânt pe măsură ce se umanizează și ajunge să înțeleagă, în mod clar și distinct, mecanismul lumii pe care o trăiește prin intermediul mai multor identități asumate. Citită în această cheie, Extazul Sfântului Markon este cartea unui om care nu mai încearcă să părăsească lumea prin poezie, ci călătorind prin diferite straturi ale realității interioare și exterioare, el înlocuiește revolta cu resemnare și indiferență.

Off

„Viitorul e cea mai bună mărturie că timpul e mort și că timpul reînvie prin noi”

La Editura Tracus Arte a apărut volumul “Substanţe interzise”, de Liviu Ioan Stoiciu, volum desemnat – cu ocazia Zilei Culturii Naţionale – “Cartea de poezie a anului 2012“. “Substanţe interzise nu este un volum de versuri născut din angoasa morţii, ci din nevoia evadării din sine însuşi, a găsirii unei căi de acces către inconştientul colectiv, către fluxul energetic al Universului. S-ar putea spune, de aceea, că moartea joacă rolul stimulului erotic. Cum îndrăgostitul inventează în neştire scenarii mirobolante dintr-un bob de mister (apropo de acest lucru, merită amintită descrierea fabuloasă a femeii din Tânjeşti), tot aşa Liviu Ioan Stoiciu scrie despre moarte, încercuind-o locvace, de la însemnele exterioare spre o viziune din „interiorul” ei.” (Gabriela Gheorghişor) Andra Rotaru a dialogat cu autorul, iar interviul este preluat de pe AgenţiadeCarte.ro

Care este legătura dintre neputinţă şi conştiinţă?

Daca rămânem în regimul scrierii de poezie, la mine lucrurile se complică rău, această legătură de care vorbești se relativizează. N-am nici o idee (deci, n-am conștiință sau cunoștință) cum scriu. Scriu spontan, o tot repet, deci nu fac apel la conștiință (la rațiune), ci la irațional (adică pun sub presiune, fără să-l forțez, subconștientul: mă așez la masa de scris, dacă scriu versuri, bine, dacă nu, nu, nu-l oblig să scoată la iveală nimic din ce nu „se scrie de la sine”, natural). Mă mir că la mine iraționalul devine accesibil cititorului, prin poezie. Neputința are legătură cu luciditatea la masa de scris, când ești disperat că nu iese conștient nimic din ceea ce ai sperat, degeaba te omori cu firea, simți că ești neinspirat. Asta e legătura dintre neputință și conștiință: inspirația, „duhul care te animă spiritual”. Personal, n-am nici o grabă să scriu încă un poem, de regulă pun la sertar (la păstrare) tot ce scriu, dacă după un an (am nevoie de o distanță în timp) ce scriu are valoare în ochii mei, îl salvez, îl public, dacă nu, îl arunc (sau îl las la o parte). Astfel, nu contează dacă ratez un poem la masa de scris, atâta pagubă să fie. Pe de altă parte, neputința din viața de zi cu zi înseamnă disperare, care la mine s-a transformat în timp în depresie tristă, nu mă descurc deloc „în societate”, sunt mai degrabă antipatic, necomunicabil, enervant de timid și singuratic, fără speranță de îndreptare – și conștiința e de vină, că nu fac față cerințelor epocilor traversate, că trăiesc într-o istorie isterică, nepotrivită mie.

Personajul “nu are ce să mai înveţe” de la cei şi cele care îl înconjoară. Ce duce la un astfel de impas?

Ce întrebări neobișnuite pui tu, dragă poetă, e o încântare să le răstălmăcesc… Recunosc, sunt la vârsta primei bătrâneți (vârstă care în tinerețea mea mă speria, nu mi-am dorit niciodată să ajung atât de departe, sper să nu mai dureze mult, fiindcă m-am săturat sincer de hazul meu) – dar nu cred că „nu mai am ce să învăț”, din contră, abia acum, pățit fiind de traiul comun, am senzația că adaug la ce am acumulat și părți din „esența acestei lumi”, greu de recunoscut în alt timp. Probabil la 63 de ani (în 19 februarie 2013) ar trebui să mă consider „înțelept” și ar trebui să-mi fiu de ajuns cu ceea ce am acumulat, vrând-nevrând într-o „viață de om”. Dar lucrurile nu stau deloc așa, tu ai intuit perfect: cu cât înaintezi în vârstă, cu atât intri într-un impas „existențial”, ești tot mai nemulțumit de spectrul degradării tale fizice inevitabile, de limitele noi care apar – deși crește speranța dezvoltării ideale spirituale. Fiindcă la cei ce „nu mai au ce să învețe” (deși au ce să învețe, până la moarte, la orice vârstă, totul trebuie relativizat) le rămâne meditația („atenția spre gândirea însăși”), mereu i-am invidiat pe cei ce lasă impresia că nu se gândesc la nimic și scot din ei maximum din ce ne e ascuns.

“Ce e mai presus de el?” se întreabă personajul. Şirul de întrebări rezumă sau luminează zonele sale neguroase?

Personajul e autorul, slab de înger, firește. Autor care găsește răspunsuri punând întrebări personajului lui, deranjat că nu se cunoaște îndestul (deși face atâta caz de el însuși, în particular), nefiind conștient decât de o secvență din tot ce ni se întâmplă, în general. O secvență din cotidianul pământesc sau cosmic, expus în limba română. Trecem de la una la alta și nu percepem mai nimic din ce contează, rămânem la suprafață, nu conștientizăm mecanismul subtil, din profunzime, care ne ține treji și care ne face să tânjim după mai bine și mai frumos sau după adevăr. Am declarat de atâtea ori că aș vrea mult mai mult de la mine, să fiu inspirat de o entitate mare „de dincolo” (din viitor sau din lumea invizibilă, paralelă sau nu nouă; fiindcă nu se poate să nu existe opusul lumii vizibile) și să devin clarvăzător, de exemplu – abia așa aș reuși să răspund întrebării „ce e mai presus de mine”. Din păcate, nu fac parte dintre aleșii care au fost inspirați de entități „de dincolo” și au ajutat omenirea să evolueze. Ajuns la o vârstă când nu mai aștepți să ți se întâmple nimic extraordinar, mă resemnez cu contemplația, punând și personajul să întrebe, poate-poate-i va răspunde lui o entitate „de dincolo”…

“Viitorul se deteriorează”.

Am așteptat să rezolve apocalipsa colectivă din 21 decembrie 2012 chestiunea „timpului”, care trebuia să ajungă la nivelul zero și care desființa ideea de viitor. N-a venit nici o apocalipsă, așa cum era de bănuit. Acum n-a mai rămas decât să o termin eu cu toate, la nivel personal, și să vorbesc de viitor după moarte (moartea oprește timpul pământean, poate singurul timp care există în univers, măsurat de câmpul gravitațional; dacă ieși în univers, cică dispare noțiunea timpului). Indiscutabil, viitorul îndepărtat se deteriorează, iar cel imediat moare, secundă de secundă: cum vine, cum moare, viitorul e cea mai bună mărturie că timpul e mort și că timpul reînvie prin noi – chiar, secunda care vine, moare și reînvie prin noi, care-o privim pe ceas. Vezi cum mă pui tu să bat iar câmpii… Suntem doar o încărcătură energetică, de o anumită vibrație. Nu? Venim pe această lume să ne perfecționăm sufletește: trupul, plin de ispite ne e dat să ne chinuiască, prin suferință atingând un alt nivel spiritual.

Prin ce experienţe trece personajul fără să-şi piardă “şi ultimul dram de candoare “?

Acum observ că extragi versuri din volumul meu intitulat „Substanțe interzise” (apărut la Editura Tracus Arte, 2012) și că personajul din versuri e mai important decât autorul, ar trebui să-i pui întrebări personajului, nu autorului lui… E un joc de cuvinte, „posttextualist”. Imaginează-ți că personajul are experiența vieții autorului și că lumea lui interioară l-a pervertit, ajuns aproape de final – ce altceva ar putea să-și dorească decât să-și păstreze un dram de candoare, să se întoarcă de unde a plecat, mai curat, mai fin, mai înduhovnicit, știind că n-o mai poate lua de la capăt, chiar dacă ar vrea (dar nici autorul, nici personajul lui nu mai vrea să revadă originile, le va descoperi oricum pe lumea cealaltă, unde se va regăsi; „viața veșnică” nu e chiar o poveste, după moarte urmează o altă etapă de dezvoltare a fiecăruia). Dar de unde candoare, când știi că urmează, mai degrabă sau mai târziu, doar destructurarea fizică, care te-a legat atâția ani de această planetă? Gata, la vârsta mea au trecut și caii verzi de pe pereți, dacă ți-a fost scris să te reevaluezi și să te recunoști înfrânt, nemulțumit de tine însuți (cum sunt eu), înseamnă că ai trecut degeaba pe aici – dar dacă te recunoști învingător, mai ai o șansă să nu pierzi și ultimul dram de candoare (poeții de succes au steaua lor călăuzitoare). Mie nu mi s-a rezervat o galerie de lauri, din contră. Dar bine că n-am lăsat chiar pe nimeni indiferent pe aici…

Dorinţele personajului “să dispară, să înceteze blestemul” nu sunt îndeplinite. Cum reacţionează?

Aici ai atins o coardă sensibilă. Autorul (deci, și personajul) e urmărit de un blestem (din familia mamei, probabil; cine-mi citește „Cartea zădărniciei” are amănunte în acest sens, nu e o glumă, e vorba de un blestem funest), care nu poate fi dezlegat, astfel că din șapte în șapte ani, ciclic, își dorește să se autodistrugă (dar, fiind credincios, nu vrea să se sinucidă, să-și agraveze situația și pe lumea cealaltă; de aceea caută soluții să se autodistrugă „natural”, fără să dea de bănuit, mai mult nu poate să spună). Lucrurile s-au agravat în timp, nu mai are demult răbdare cu el însuși, nu înțelege ce mai caută pe aici, de ce nu a plecat deja, nimic nu-l mai motivează să continue (cu atât mai mult cu cât nu i s-a dat nici un semn că mai e nevoie de el să întârzie pe aici). De fapt, nici nu mai știe cum să reacționeze în fața neputinței lui. Poezia l-a mai ținut în viață (creația originală în general), având rol terapeutic, dar e cazul să pună punct. Nu reușește să se concentreze destul, să ceară ajutorul unei forțe „extraterestre” (nu mă refer la farfurii zburătoare, ci la îngeri și demoni) să se autodepășească, să i se dea o capacitate de a pune pe roate o mare descoperire, care să ajute omenirea să evolueze. Nu râzi?

Volumul a obţinut premiul Cartea de poezie a anului 2012, în cadrul Galei Tinerilor Scriitori / Cartea de poezie a anului 2012.

N-am mai avut ocazia să mă bucur de mult, premiul literar te susține moral. Mă refer numai la premiile care au în spate jurii credibile. Acest Premiu „Cartea de Poezie a anului…” din cadrul Galei Tinerilor Scriitori (ajunsă la a III-a ediție; Dan Mircea Cipariu, inițiatorul ei e marele câștigător) are un juriu de critici „dați dracului, din cealaltă tabără” (de o rară intransigență, cei mai buni; îi aduc un omagiu), având „lupi tineri” drept membri și un președinte de juriu de autoritate critică și academică de neatins. A fi premiat în cadrul unei gale a tinerilor scriitori, apoi, e și onorant și riscant pentru „seniori”, tinerii fiind neiertători: întâi Ion Mureșan, apoi Ioan Es. Pop, cum să nu te pună în gardă? Mă simt privilegiat o clipă de destin (destin care mă tot asuprește, altfel). Fac o „pauză de gândire”.

Off

Lectură la Bastilia

Pages:«123456789...18»