Off
Link to “Ţinuturile sudului” vis a vis de Manneken Pis

“Ţinuturile sudului” vis a vis de Manneken Pis

În perioada 17-19 martie 2010, cu ocazia Zilelor Internaţionale ale Francofoniei, Bruxelles-ul a devenit o scenă literară încăpătoare şi primitoare pentru 6 scriitori români: Valeriu Mircea Popa, Octavian Soviany, Miruna Vlada, Cosmin Perţa, Nora Iuga şi subsemnata, Andra Rotaru, alături de traducătoarea poemelor recitate, în franceză şi engleză, Alina Miron. Un eveniment sprijinit de ICR şi Centrul Român de Informare de la Bruxelles, condus de doamna Carmen Ducaru.

Off
DSCN9147

“Înţelesul unui tablou nu poate fi decât un poem” de Teodora Coman

  * http://insemnaridinsubterana.wordpress.com/about/ Nu pot să nu mă întreb cum aş fi receptat...

AHAB Lesung, Hamburg

Institutul Cultural Român, prin Centrul Naţional al Cărţii şi ICR Berlin, susţine...

Off
17394_0_1

Elisabeth Berchtold & atelierul de traduceri suedez

Ediţia din acest an a atelierului de traduceri organizat de Institutul Cultural...

Off

And more, much more than this

http://www.youtube.com/watch?v=t6Lp4w8wyy0

sau o înregistrare de acasa:)

http://www.youtube.com/watch?v=dL5zLpxpbMY

Off

“Ţinuturile sudului” nominalizat la Gala Tinerilor Scriitori, ediţia I-a

http://www.agentiadecarte.ro/2011/01/9-nominalizari-pentru-premiile-%E2%80%9Cgalei-tinerilor-scriitori%E2%80%9D/

Off

Poemul săptămânii, în Dilema Veche (5 ianuarie 2011)

http://www.dilemaveche.ro/sectiune/dileme-line/articol/nopti

Off

Toamnă…

Off

cu vaporul, pân` la Iaşi (5 nov. 2010, ora 19:00, Muzeul Literaturii Române, Pod Pogor)

* s-a schimbat locaţia: e la Pod Pogor!, aceeaşi oră

Off

Tescani, între mânji şi lemuri


Off

o cronică semnată de Felix Nicolau, Revista Luceafărul

Azumi, Azumi!!!!! 🙂

o cronică semnată de Felix Nicolau, Revista Luceafărul, nr. 41/2010

“Noua poezie a Andrei Rotaru m-a luat oarecum prin surprindere. După lirica programatică din Într-un pat sub cearşaful alb, având-o ca figură tutelară pe Frida Kahlo, poeta intrase într-o fază de macrameuri. Texte foarte bine strânse, niciun cuvânt în plus – un fel de dicţie ireproşabilă. Ţinuturile sudului (Paralela 45, 2010), însă, sunt descleiate, mai mult melancolice decât nervoase, oscilând între viziune dureroasă şi violenţă reprimată. Un volum despre al patrulea ochi, cel al sentimentului. Sau, o viziune a sentimentelor, deloc intelectuală sau fundată pe artificii metaforice, ci una magnetică şi transtemporală. Mai degrabă o descriere a mirosului de vis, continuă sugestie: „zilele astea încep cu zilele de altădată:/ cineva se aşază pe marginea patului,/ mă întreabă dacă nopţile sunt imprimate pe piele,/ dacă am visat cum mă acoperă nisipurile./ [mirosul tău de brad se răspândeşte în camera mea]” (şi mai mult nisip). Citesc de parcă aş reviziona The Pillow Book, filmul acela japonez din 1996 cu mesaje transmise prin oameni tatuaţi. Rareori imagini clare, din fericire rare, căci raportabile cultural. Bunăoară, la Coleridge: „sunt ca un vapor de lemn în care port doar morţii”.

Fosta carne douămiistă, supurândă, a devenit acum materie transparentă. Parcă toate aceste poeme ar pleca de la principiul nonidentităţii: „când corpul tău îmbracă alte corpuri/ vă privesc de departe. am doar culoarea voastră verde/[…]/ strânşi în carnea voastră, vă dezbrăcaţi unul pe altul/ şi sub pământ” (Verde).

Uneori, scot capul lăstari expresionişti, dar se ofilesc destul de curând, invadaţi de o vegetaţie stufoasă ce mai mult sugerează decât ascunde. Alte dimineţi este un nod al cărţii: „recunosc dimineaţa/ după zgomotul unui bătrân în scaun cu rotile/ picioarele lui goale pedealează la nesfârşit./ aici viaţa începe printre zăbrele.mă îmbracă în rochii interminabile,/ şi viii îmi aprind lumânări. în stânga, o clopotniţă veche.// în ea, dansul meu devine violent,/îmi leagănă trupul, prin dreptul ferestrelor zidite,/ într-o lumină care creşte./ şi nici buchetele de pământ şi nici ochii celorlalţi/nu ajung în camera asta. ca o imitaţie,/de parcă dai cu iarbă peste cearşaful care mă acoperă/ şi încerci să-mi faci un contur”. Nu contează ce filmează acest ochi secret al imaginaţiei, cum filmează. Se trece uşor dintr-o realitate în alta, totul pare haotic, dar fiecare element are un rol distribuit cu atenţie. Nu este dicteu automat, nici vis, ci un fel de delir condus doar de simţuri şi senzaţii: „a început acelaşi şir indeterminabil de zile/ în care nu mă simţi. Lucrurile frumoase au înfăţişarea/ animalelor ce se împerechează în haite” (fără puteri).

Sunt poezii metafizice care nu se adresează cerului. Ajung izbucnirile imaginaţiei afective ca să desfiinţeze normalitatea rigidă: „îngenunchezi,/ mă ridici cu mâinile noi uriaşe. casa începe să se clatine./ şi noi şi ea şi noi şi ea” (despre mine). Tensiune maximă, dorinţe pătimaşe, revărsate toate într-o comunicare ce nu are nevoie de cuvinte. Cele mai bune clipe ale acestei arte sunt asigurate de vizionarismul ardent, ce-i drept foarte curând contrapunctat de prăbuşiri abulice. Mâini este, în fond, un frison lecturabil: „din când în când nu mai avem mâini./ stăm cu trupurile lipite unele de altele,/ ne privim când vrem să ne îmbrăţişăm,/ din locul mâinilor ies ierburi înalte”. Ca în filmele lui Tarkovski, doar bănuim care sunt cauzele acestui consum nervos necruţător. Imaginea pe care lectura o creează în creierul nostru niciodată nu are contur precis, logic. Viforniţe şi acalmii. Nu reprezentare, ci descriere de stări acompaniate de gesturi: „soarele şi trupurile întinse la mal/ lovesc apa încet.ne afundăm în ea şi, din locul în care dispari,/ algele desenează forma unui trup cu mâinile tale”.

Unde se observă calitatea scrisului Andrei Rotaru este în evitarea teatralismelor patetice, a preţiozităţilor culturale şi a imaginilor extrem de căutate. Dacă aş face o comparaţie între ea şi alţi poeţi afini (n-o să fac aşa ceva, Doamne fereşte! pentru că ştiu că Andra s-ar enerva teribil), ar reieşi subtilitatea şi fineţea superioare multor poeţi tineri vedete ale momentului.

Şi poate că o asemenea fineţe este posibilă datorită regimului ficţional al trăirilor. Ficţional la modul rememorativ şi imaginativ. Prezentul acestei poezii este trecutul sau viitorul. Prezentul constă în efortul de a depăşi un prezent fără noimă. rămăşiţe şi speranţe: „aproape am uitat cum arată mâna ta cu nervurile fine/ ascunse în pumnii mei acum mult timp” (Până la tine). Şi mult yin, multă apă, frământare, deformări şi reformări. O curgere de stări şi premoniţii rezolvate adesea în trompe l’oeil – deschideri imense, dar aparente şi ameninţătoare: „doar un cearşaf pluteşte deasupra patului.un cer întunecat, îngheţat./ ating o parte a lui, se ridică. Mă forţează să scurm în tavan. /îl dau deoparte./ atunci privesc prin capetele unui cer desfăcut/ gata să se reverse” (Tavanul).

Ce mi se pare remarcabil, este felul în care poeta scurtcircuitează realităţile, după o tehnică de obţinere a metaforei, însă fără să apeleze foarte des la figura de stil propriu-zisă. Cearşaful, tavanul, pânza, lemnul, apa, frigul, liniştea, varul sunt introduse în ringul discursului simplu, brut. Poeticitatea discursului ei îşi are sursa nu atât în sforării stilistice, cât în viziuni mitice, teribil de încărcate emoţional şi punctate de observaţii surprinzătoare prin subtilitate, iar nu prin bizarerie. De exemplu în Ferestrele: „animalele coboară deodată/ caii sălbatici se apropie de mine./ îi mângâi şi ei mă ating cu o piele întoarsă, moale”. Poezie pură, deja dincolo de postmodernism şi de modernismul nostru mereu recuperabil.”

Off

“Viaţa de după potop”, revista Tribuna (Octavian Soviany)

“Viaţa de după potop”, revista Tribuna, de Octavian Soviany, nr 194 (1-15 octombrie 2010)

În poemele Andrei Rotaru reportajul autobiografist, pe care mizează o bună parte a grupului 2000, este ridicat la dimensiunile istoriei fabuloase, iar decorul cotidian este substituit de peisajele aspaţiale şi atemporale, pe al căror fundal se consumă spaimele unei fiinţe claustrofile, torturate de coşmarul propriei sale vulnerabilităţi, a cărei viaţă interioară s-a redus la o succesiune de senzaţii elementare.

O visceralitate pe jumătate mortificată, ale cărei procese metabolice se desfăşoară cu încetinitorul, oboseala, epuizarea existenţială, starea de urât ontologic constituie materia primă a acestor poeme în care imaginile se succed după logica visului, constituindu-se în constelaţii simbolice întemeiate pe schema replierii, a claustrării autoimpuse într-un trecut fără prezent, care are toate dimensiunile „golului istoric” invocat cândva de Bacovia, plasat sub semnul stazei perpetue: „zilele astea încep cu zilele de altădată// (…) de atunci, unghiile nu îmi mai cresc./ le acopăr cu mâinile altora, apoi mă îndepărtez./ oamenii se aşază lângă mine/ vor să prindem dimineţile împreună/ fără să ştie că niciodată nu îmi iau rămas bun./ (sunt ca un vapor de lemn în care dorm doar morţii)” (şi mai mult nisip).

O stare de lunatism, de semisomnolenţă, toceşte acuitatea simţurilor,dintre care doar cel tactil îşi păstrează în totalitate sensibilitatea, înregistrând mai ales senzaţiile de temperatură, iar pielea dobândeşte pe rând nu doar atributele unui senzor privilegiat, dar şi pe cele ale unui înveliş protector, în care personajul liric se retrage ca într-o cochilie, devenind finalmente un soi de carcasă miraculoasă, ce are neobişnuita capacitate de a se autoreproduce la nesfârşit: „cum doar într-o piele mai pot respira,/ şi ea se acoperă. o piele pe care mâinile o potrivesc/ de-a lungul trupului, un înveliş viu cu terminaţii nervoase şi pori.// şi trece printre corpuri străine, şi nu mai respiră, şi râde batjocoritor./ zilele astea sunt numeroase. Zilele astea tu râzi, ea râde, nu ne apropiem./ la fiecare îndepărtare de tine se face o piele încă şi mai vie,/ cu terminaţii nervoase şi pori” (Pielea).

Acest „complex al scoicii” care traversează viziunile coşmareşti ale Andrei Rotaru se leagă de
prezenţa obiectelor ameninţătoare, căci, în universal poetei, spaţiile protectoare se pot lesne metamorfoza în nişte incinte ostile. Şi dacă odaia poate constitui iniţial un loc de refugiu, prezenţa tavanului nelinişteşte întotdeauna, căci el pare să facă parte din angrenajul unui malaxor uriaş, evocă moartea prin lapidare sau prin strivire şi se asociază uneori cu reprezentările unei virilităţi agresive, în care sunt concentrate depozite de cruzime şi violenţă: „ca şi cum ar fi o zi nesfârşită, într-o cameră plină de culori,/ – tu lăsându-te pe o margine a tavanului, eu întinsă/ lângă un perete acoperit de crengi.// cine să-şi dorească acest adăpost/ strâmt, care la orice atingere îşi întoarce măruntaiele pe dos/ (pereţii se reped spre tavan, podelele spre ferestre,/ eu cu tine fugim mereu spre colţuri opuse.)/ – ne e bine aşa, strigăm deodată unul spre altul.// şi carnea lor se deschide: sunt purtătorii/ unei lumini tăioase de abator” (Jumătăţile).

În aceeaşi constelaţie de imagini cu tavanul şi cu peretele se înscrie şi varul: el evocă (la fel ca gheaţa sau ca zăpada) alburile vampirice, care absorb, ca o bucată mare de hârtie sugativă magmele vieţii: „varul acoperă pereţii, pereţii acoperă podelele,/ lemnul se înfăşoară în jurul vrăbiilor. şi aici e o linişte de sărbătoare./ cu sfere dintr-un var moale pe care nicicând ochii mei nu le vor mai privi./ cu o sticlă străvezie/ gata să se se reverse înăuntru. şi nu mai rămâne nimeni aici,/ un schelet al unei case uitate de mult, nişte ziduri în care adăposturile/ s-au umplut cu un mucegai mai dens decât varul” (Adăpostul). Dar cel mai neliniştitor dintre toate elementele care populează viziunile Andrei Rotaru e apa; o bună parte din poemele ei sunt variaţiuni pe marginea Lacustrei bacoviene, exprimă teroarea în faţa lichidităţii ostile, iar existenţa personajului liric e marcată de ameninţarea permanentă a disoluţiei în elementul acvatic, stă sub semnul înecurilor potenţiale: „soarele şi trupurile întinse la mal/ lovesc apa încet. ne afundăm în ea şi, din locul în care dispari, algele desenează forma unui trup cu mâinile tale.// în fiecare noapte stau la căpătâiul tău/ şi-ţi veghez mâinile. Apa e tot mai rece, mâinile sunt tot mai mari” (Mâini). Teroarea de umid va deveni astfel firul obsesiv care traversează aproape toate textele din volum: „thanatos obiectivat” – ca în bine-cunoscutele teoretizări ale lui Bachelard – apa musteşte de pretutindeni, îmbibă lucrurile pe care le va eroda apoi din interior, e „solventul universal” sub a cărui acţiune viaţa se descompune fibră cu fibră: „apa care se scurge din pânze decolorează lemnul. şuvoaie de apă înaintează unele spre altele. formele lor modulare. o ciocnire uşoară. apa creşte, se agită cu contururile ei diforme. se întrepătrund. o legănare. stau nemişcată, aud foşnetele lor. podelele se înclină şi, la capătul lor, eu şteptându-le; goală, mă înfăşor în ele” (Podelele).

Iar lumea, cu aspecte de dioramă apocaliptică pe care o evocă volumul Andrei Rotaru va fi „lumea de după potop”, care nu mai păstrează însă nimic din candoarea şi frăgezimea post-diluviilor rimbaudiene, e un soi de „cimitir marin”, un depozit de materii reziduale: „înain tăm printro livadă de cireşi uscaţi ca printr-un tunel subacvatic,/ frunzele au fost colorate într-un roşu atât de crud încât/ la fiecare lucire a pământului par că iau foc. nişte peşti îşi saltă corpurile./ şi le agaţă de crengi. o corabie cu lemnul putrezit” (Corăbii). Din această lume spectrală, populată de umbre neputincioase, asemănătoare cu infernal vechilor greci, lipseşte doar Noe, căci bărbatul (care ar putea să-şi asume rolul de salvator), rămâne (în versurile de dragoste ale poetei) de cele
mai multe ori o apariţie inconsistentă făurită din materia fantomatică a absenţei, iar ceremonialul erotic e un preludiu etern, pe al cărui parcurs gesturile de apropiere nu pot fi duse niciodată până la capăt: „când trupurile se apropie repede şi încep să semene/ suntem gata să ne vorbim./ ne
întoarcem corpurile pe dos/ ne ţinem încă puţin respiraţia/ şi tălpile se desprind.// suntem la fel de goi. o apă curge peste noi/ peste alte cărnuri./ şi e doar o vară,/ un asfalt care se adânceşte în alt asfalt” (Semănăm).

În felul acesta, cercul singurătăţii se închide perfect, iar poetei nu-i mai rămâne decât să-şi mai descopere încă o dată lipsa de apetit ontologic. Ea poetizează într-un registru fantast, ce încearcă să reacrediteze dimensiunea simbolică a cuvântului, nu fără o uşoară doză de calofilie, iar un aer de romanţiozitate difuz le conferă versurilor sale ceva din farmecul modelor retro. Oricum, mai convingătoare decât în volumul său de debut, poeta face, cu Ţinuturile sudului, un pas important spre maturizarea artistică.

Revista Tribuna poate fi descarcata de aici: http://www.revistatribuna.ro/doc_db_site/tribuna/4cb2c692f3eeb194_194.pdf

Off

La Cărtureşti Cluj, cu “Ţinuturile sudului”

si o serie de poze făcute de Roxana Pop, care se pot accesa de pe pagina web: http://flipflop.ro/home/2010/10/16/lansare-de-carte-andra-rotaru-%E2%80%9E%C8%9Binuturile-sudului%E2%80%9D/

Off

Colour of the night

De demult:

http://www.youtube.com/watch?v=nfQOUR8GAfE&feature=related

Jumătățile

nu știu prin ce întâmplare astăzi trupul meu pare proaspăt.

camera întreagă e un început de vară.

şi tavanul atât de alb înainte.

ca şi cum ar fi o zi nesfârșită, într-o cameră plină de culori,

tu lăsându-te pe o margine a tavanului, eu întinsă

lângă un perete acoperit de crengi.

cine să-și dorească acest adăpost

strâmt, care la orice atingere își întoarce măruntaiele pe dos.

(pereții se reped spre tavan, podelele spre ferestre,

eu cu tine fugim mereu în colțuri opuse.)

ne e bine așa, strigăm de-odată unul spre altul.

şi carnea lor se deschide: sunt purtătorii

unei lumini tăioase de abator