* Convorbiri literare, nr. 11/ 2010
(text de Şerban Axinte)
După un volum de debut ce a atras atenţia unui segment important al criticii de întâmpinare, vorbim despre Într-un pat sub cearşaful alb, editura Vinea, 2005, Andra Rotaru revine cu Ţinuturile sudului, Editura Paralela 45, 2010, un poem amplu ce pare continuarea şi intensificarea unui filon liric existent şi în textele publicate în 2005. Poeta rămâne într-o zonă a explorării exteriorităţii, nu prin simţurile predestinate, ci printr-un fel de hologramă a trupului trimisă înainte. Şi când spun hologramă, mă gândesc la numeroasele pasaje în care obiectele din jur primesc calitatea de corespondenţi pentru un sine aflat într-o expansiune controlată. De multe ori se poate ghici în intenţia reţinută o pasionalitate devoratoare şi, mai ales, autodevoratoare. Dar poezia Andrei Rotaru atrage mai ales prin ceea ce nu-şi îngăduie să numească, prin ceea ce nu lasă să se înfiripeze ca imagine concretă. Din acest motiv, acest gen de poezie nu convinge prin fragment, ci prin întreg. Cititorul trebuie să parcurgă mai multe pagini pentru a reuşi să descopere vibraţia specială, pulsaţia vagă a ceea ce rămâne înadins tăinuit, nenumit: „mă întrebi ce am vrut să spun. După fiecare întâlnire/ rămâne şi mai mult nespus, ca o casă/ pe care îmi imaginez că o arunc cu ochii în aer,/ apoi trebuie să plec./ şi chiar dacă te opreşti lângă mine, să mă înveţi/ că pentru noi există doar amânări, că nu o să dispară nimic, niciodată,/ nu înaintez” (Fără sfârşit) sau „stau departe de ferestrele închise. tu te uiţi la ele mereu./ le acopăr cu pânze,/ mă îndrept spre peretele meu de lemn,/ îl trag pe mine. ştiu că într-o casă/ în care intră apele nu se poate sta mult. de asta am bucata de tavan/ prin care văd ca prin ferestre. ceva respiră mereu acolo în linişte” (Ferestrele). Povestea prinde contur, reuşeşte să se compună din micile detalii pe care memoria afectivă le selectează şi le retrimite în simţurile clipei de acum.
Secvenţele poetice comunică între ele organic prin unele nuclee ce au la bază imagini recurente. Să vedem însă cum anume. Poeta încearcă de mai multe ori să aproximeze aceeaşi stare, să dizolve în conţinut expresiv aceleaşi emoţii sau acelaşi gen de trăiri. Există chiar o narativitate a expunerii, o istorie subînţeleasă reactualizată progresiv şi uşor ezitant. Andra Rotaru ştie foarte bine să comunice starea de taină, de lucru nedefinit. Traduce în imaginar marin (până la un punct) tot ceea ce lasă impresia că ştie despre lume: „cu spatele la mare. acolo e răcoarea, locul de unde se vine, de unde/ se pleacă. unde paralizia e plăcută. nu cer nimic. rămân aşa mult timp. cu dimineţile ciunge, irepetabile” (Iarna) . Important, poeta reuşeşte să evite alunecarea în delir imagistic, chiar şi atunci când tensiunea lirică este dublată de o dinamică verbală mai pronunţată.
Nucleul dur al cărţi îmi pare a fi format din poemele aflate în succesiune Din când în când, Ochii, Tavanul, Pervazul, Podelele, Ferestrele şi El, texte cărora le corespund, într-un mod mai evident decât altele fragmente precum Fără sfârşit sau Plecarea.
Miza volumului de faţă decurge din efortul de a transcrie copleşitoarea senzaţie de claustrofobie, de spaţiu închis, securizat, de drum finit şi fără posibilitate de întoarcere prin intermediul unor termeni şi a unor imagini care, prin tradiţia lor semantică, reprezintă exact opusul. Contradicţia lărgeşte perspectiva. Contradicţia propune implicit o interogaţie continuă asupra a tot ceea ce intră în relaţia de antinomie creată. Sunt dislocate astfel unele sensuri şi unele şabloane de percepţie. Sintagma recurentă „fereastra inchisă” poate fi înţeleasă ca o sinteză a acestei realităţi contrastive. Contururile unei lumi conservate în memorie se dispersează pentru a fi mai târziu imprimate pe o piele nouă „ce îmbracă alte corpuri”. Lucrurile din amintire fac schimb de esenţe cu cele din realitatea imediată sau cu cele din realitatea zilelor ce nu vor mai veni: „ascultă cum vin spre tine, împing apele./ lemnul cariat în care ele se adună/ îl scot cu totul din podele. zgârii varul,/ mă împodobesc cu resturi fărâmiţate. sunt mulţumită. am un perete capitonat/ cu crengi. acum păsările pot veni oricând./ sunt departe de ferestrele închise. tu te uiţi la ele mereu./ le acopăr cu pânze, mă îndrept spre peretele meu de lemn,/ îl trag pe mine. ştiu că într-o casă/ în care intră apele nu se poate sta mult. de asta am bucata de tavan/ prin care văd ca prin ferestre. ceva respiră mereu acolo în linişte” (Ferestrele). Dislocarea sensurilor şi a şabloanelor de percepţie nu este făcută cu ostentaţie. Parcă ar fi fost stabilite încă de la început anumite convenţii pentru ca apoi totul să fie lăsat să se dezvolte firesc: „lasă-mă să-ţi vorbesc despre trupurile duse de mult. Despre trupu-/ rile cu care poţi să te întâlneşti doar când eşti pregătit să le uiţi./ despre desprinderi”. Nicăieri în textele Andrei Rotaru nu se întrezăreşte efortul de construcţie, ceea ce este în general bine pentru curisivitatea poemului. La insolit ajunge cumva pe ocolite, după cum deja am sugerat. Nu frapează prin nimic, nu caută să şocheze lexical. Totuşi, o pulsiune mai pronunţată a nervului poetic cred că ar fi imprimat textelor mai multă vigoare şi nu le-ar fi ştirbit nici din fineţe sau din rafinament. Poeta preferă să se ascundă în spatele prea multor ziduri, în spatele prea multor „ferestre închise”. Încercând să-şi restituie din flash-urile amintirilor o prezenţă familiară afectiv, autoarea ezită să-şi contureze şi să-şi impună definitiv propria identitate. Cred că o inserţie mai făţişă a sinelui ar fi sporit autenticitatea poeziei. Mi-ar fi plăcut să văd la un moment dat cum toate hologramele şi toţi corespondenţii dispar. Pentru că, în definitiv, o proiecţie virtuală, chiar dacă perfectă, rămâne o reprezentare lipsită de viaţă. În ciuda acestui neajus, poezia Andrei Rotaru din Ţinuturile sudului are o frumuseţe aparte, o frumuseţe căreia nu-i desluşeşti de la început natura. E aidoma unui trup superb ascuns sub prea multe rânduri de haine.
19 mai 2011, ora 18:00, la Biblioteca Metropolitană (Sala de conferinţe, Strada Tache Ionescu nr. 14, Bucureşti)
