Off
Link to “Ţinuturile sudului” vis a vis de Manneken Pis

“Ţinuturile sudului” vis a vis de Manneken Pis

În perioada 17-19 martie 2010, cu ocazia Zilelor Internaţionale ale Francofoniei, Bruxelles-ul a devenit o scenă literară încăpătoare şi primitoare pentru 6 scriitori români: Valeriu Mircea Popa, Octavian Soviany, Miruna Vlada, Cosmin Perţa, Nora Iuga şi subsemnata, Andra Rotaru, alături de traducătoarea poemelor recitate, în franceză şi engleză, Alina Miron. Un eveniment sprijinit de ICR şi Centrul Român de Informare de la Bruxelles, condus de doamna Carmen Ducaru.

Off
DSCN9147

“Înţelesul unui tablou nu poate fi decât un poem” de Teodora Coman

  * http://insemnaridinsubterana.wordpress.com/about/ Nu pot să nu mă întreb cum aş fi receptat...

AHAB Lesung, Hamburg

Institutul Cultural Român, prin Centrul Naţional al Cărţii şi ICR Berlin, susţine...

Off
17394_0_1

Elisabeth Berchtold & atelierul de traduceri suedez

Ediţia din acest an a atelierului de traduceri organizat de Institutul Cultural...

Off

Sofia: Poetics (26-29 august 2011)

Nu știu dacă voi învăța vreun pic de Ruchenitză până la plecare, dar voi încerca:)

Mai multe detalii aici: http://www.agentiadecarte.ro/2011/08/andra-rotaru-si-claudiu-komartin-invitati-la-festivalul-international-de-poezie-de-la-sofia/

 

Off

Noaptea de Blues, Poezie şi Jazz

Prima ediţie a evenimentului de televiziune “Noaptea de Blues, Poezie şi Jazz”. Invitați: Johhny Răducanu, Mircea Tiberian, A.G. Weinberger, Marius Mihalache, Marcian Petrescu, Trenul de noapte şi M Theory, Ion Mureşan, Robert Şerban, Ioana Crăciunescu, Nicolae Prelipceanu, Denisa Comănescu, Bogdan Ghiu, Bogdan O. Popescu, Daniel Bănulescu, Andra Rotaru,  Eugen Suciu. Mai multe detalii aici:

http://www.agentiadecarte.ro/2011/07/exclusiv-%E2%80%9Enoaptea-de-blues-poezie-si-jazz%E2%80%9D-prima-edi%C8%9Bie/

și aici:

http://www.agentiadecarte.ro/2011/07/prima-editie-a-evenimentului-%E2%80%9Enoaptea-de-blues-poezie-si-jazz%E2%80%9D-transmisa-in-direct-de-tvr2/

 

Get the Flash Player to see this player.

Off

“Paradoxul Penelopei” de Teodora Coman, Poesis Internaţional (iunie 2011)

Zona feminităţii cu apele ei instabile, dar niciodată haotice sau ameninţătoare, micile expansiuni şi retrageri, fluxuri şi refluxuri… acestea sunt ţinuturile sudului, porţiunile unei subiectivităţii domolite, dar în permanentă derivă, surprinsă într-o expresie soft şi derulată au ralenti, după model cinematic. Peste tot dai de discreţia şi instabilitatea curgătoare a apei sau a nisipului ca substanţe poetice predilecte, cu dualismul lor inevitabil: pe de o parte, fluidizează atingerea, împiedică imobilismul posesiei, dar pe de alta, prezintă riscul imposibilităţii de închegare, de articulare a discursului poetic. Ai impresia că poemele par a se scurge printre degete din plăcerea pură a contemplării imaginii de sine, care subscrie la  scenariul repetitiv al unei evadări şi regăsiri iluzorii în altul. O iubire evanescentă, mai mult fantasmă decât realitate, iniţiază o expansiune  reversibilă contra timpului ireversibil, dar într-un fel mereu şovăitor, ceea ce introduce subtil ipostaza regresivă a Penelopei, a revenirii în punctul incipit al trăirii. Se alunecă încontinuu, se glisează chiar şi pe iarbă, însă euforia nu e deplină din cauza inevitabilelor reziduuri autobiografice, ocultate de un metaforism thanatic. Fie că e vorba de buşteni, ochi uscaţi, stinghii, trupuri plutitoare ca fragmente identitare, bucăţi de gheaţă, ghirlandele unor iubiri de demult, vaporul de lemn care poartă morţi sau particulele dintr-o veche clepsidră, ele nu pot fi separate de valul cu care fiinţa se inundă controlat, aşa că sunt integrate în dimensiunea pur decorativă a feminităţii: „mă împodobesc cu resturi fărâmiţate. sunt mulţumită./ am un perete capitonat/ cu crengi. acum păsările pot veni oricând”. Totul pluteşte într-un soi de indeterminare din teama de a nu se pierde nimic din trăire în momentul revenirii în real, a cărui rezistenţă este probată după modelul clepsidrei, al întoarcerii cu susul în jos şi invers.

 

Prin imaginea obsesivă a curgerii, eul proiectează, la nivelul trăirii, senzaţia de eliberare sub forma recuperării unor porţiuni din propriul spaţiu psihic: „este doar o zi în care merg din nou/ şi străzile încep să crească din mine./ trec pe lângă ceilalţi cu ochii închişi/ până la următoarele drumuri/ şi totul se opreşte.// ca un vis în care ne ţinem de mâini şi ele devin tot mai mari,/ ne însoţesc peste tot, aproape libere./ ca nişte copaci care sparg acoperişul şi se mută deasupra noastră. (…)”. Gradul de senzitivitate este verificat de fiecare dată întocmai ca o fiinţă care a experimentat un coşmar nemărturisit, prin efectul palpabil al lipirii sau al îmbibării: „adorm cu ochii îndreptaţi spre ferestre. din când în când pe ele se prelinge apa. o simt de jur împrejur. nu pot să deschid ochii. ştiu că se adună. mai e puţin pînă va începe să inunde camera. cearşafurile de pe mine se umezesc. pielea bălteşte în ele ore în şir. apoi, ţesăturile se umflă. un muşchi verde direct din pânze. se târăşte pe piele. mă înfăşoară. îmi forţează mâinile să se apropie de pervaz. atunci ele devin rigide. cu palme lipite de osatură, apa se scurge printre degete. muşchiul continuă să crească până la fereste, se agaţă de perdele şi de acolo porneşte cu tot cu mâini spre tavan.”

Rostirea confesivă se fluidizează la maximum prin meandrele descriptive, bune conducătoare ale ezitării prelungite. Faţă de primul volum, Într-un pat sub cearşaful alb (Editura Vinea, 2005), pare că s-a trecut în extrema cealaltă: dacă atunci cuvintele se dispuneau mimotic, intermediat, opunând rezistenţă la decriptarea sensurilor, acum domină un regim al lejerităţii; spaţiul poeziilor s-a aerisit foarte mult, imaginea se focalizează pe câteva nuclee recurente  precum fereastra, tavanul, peştii, cuiburile de păsări, lemnul cu proprietăţile lui multiple, de la cele plutitoare la cele lichefiante sub acţiunea unui presimţit mucegai…totul într-o dinamică aproape suprarealistă în care contururile se pierd, lucrurile se întorc pe dos  fără emaciere, tavanul e o fereastră numai bună de scormonit, solidul şi lichidul se relativizează iar carnea îşi freamătă lanurile sub priapismul ideal al dorinţei: „când trupurile se apropie repede şi încep să semene/ suntem gata să ne vorbim./ ne întoarcem corpurile pe dos/ ne ţinem puţin respiraţia/ şi tălpile se desprind//suntem la fel de goi. o apă curge peste noi/ peste alte cărnuri./ şi e doar o vară,/ un asfalt care se adânceşte în alt asfalt,/ o căldură care îmi înnădeşte degetele în păr,/ aproape ca o amânare a tuturor verilor”. Poezia nu este spectaculoasă la nivelul expresiei sau al viziunii pentru că pe poetă pare să o intereseze, în primul rând, dinamica discontinuă a propriei trăiri, redescoperită prin încheierea unui pact de neagresiune cu sine, chiar dacă asta implică riscul cantonării în formula poemului de atmosferă, cu o miză mai mult vizual-cinematică decât revelatorie. Eul îşi dispută spaţialitatea; prin urmare, el e şi „caii sălbatici”, şi „albia” de unde se poate inaugura sau reîncepe, dar parcă mult mai mult se preferă ca urmă lăsată fie sub forma mucegaiului, a stratului verde de muşchi sau a ierbii, fie sub cea a adânciturilor sau a cutelor proaspete lăsate direct pe aluatul cărnii. Da, o schimbare radicală de viziune a intervenit aici faţă de primul volum, în care cearşaful păstra semnele încleştării, ale unui eu încarcerat sub imaginea altui eu, cel al Fridei Kahlo, aşadar era un mediator între două tipuri de receptare a lumii, una poetică, cealaltă picturală… Imaginea a ieşit complet de sub iconografia împrumutată, încriptată a pictoriţei mexicane pentru a se putea recupera din autenticitatea trăirii: „lucrurile frumoase au înfăţişarea/ animalelor ce se împerechează în haite.” Aşadar, în Ţinuturi, mişcările sunt mai libere, s-au debarasat de corsetul incomod al referinţelor extraliterare  şi se înscriu în această dialectică, mai mult vizuală, a intimităţii feminine, sprinţară şi vulnerabilă, protectoare şi protejată, în acelaşi timp, ca într-o bandă a lui Moebius, în care sensibilitatea (atribut al sufletului) şi senzitivitatea (atribut al trupului) se substituie la nesfârşit. De altfel, autoarea strecoară mai multe indicii care fac trimitere la schimbarea de optică, la intenţia de a înlătura orice fel de filtru la nivelul receptării: pielea însăşi, ca strat organic indispensabil, fie cade sau curge în blânde exuvii, fie se întoarce pe dos, ca o mănuşă, pentru a exhiba, fără echivoc, interioritatea: “(…) ai ochii/ blânzi, o piele întoarsă de cal.”; “au rămas nişte urme răspândite pe întinderi de gheaţă. urcă şi coboară,  se rotesc. pieile noastre au trecut de prea multe ori unele pe lângă altele. – în noi încă se zbat dimineţile-. încercăm să ne ţinem unul de altul, împreunaţi, încă puţin.” Efectul obţinut este exact invers: pielea se substituie cearşafului însuşi prin uşurinţa desprinderii iar „cearşafurile” realului se mulează, protector, pe fragilitatea eului feminin.

 

Nimic nu este definitiv, totul se amână, totul este pretextul unei reveniri, al unei repetabilităţi care are grijă să nu epuizeze nimic dintr-o dată, ci să valorifice tăcerea şi absenţa mai degrabă decât surpriza. În această nostalgie a incipitului, era firesc să se insinueze discret ipostaza Penelopei care-şi desface premeditat fiecare gest, dar nu sub forma narativă, consacrată a ţesăturii, ci sub cea a unei implozii vizuale: “mă întrebi  ce am vrut să spun. după fiecare întâlnire/ rămâne şi mai mult nespus, ca o casă/ pe care îmi imaginez că o arunc cu ochii în aer, / apoi trebuie să plec./ şi chiar dacă te opreşti lângă mine, să mă înveţi/ că pentru noi există doar amânări, că nu o să dispară nimic, niciodată,/ nu înaintez.” Această Penelopă are alt atu: iluzia optică. Ea savurează manipulările vizuale ale propriului spaţiu interior iar destrămarea este, de fapt, o derulare înapoi a imaginii. Textele contribuie la recompunerea sau reasamblarea proiecţiei de sine într-un mod paradoxal: referentul central, Penelopa, trişează, fuge din cadru. Ne momeşte cu anumite detalii pentru a ne distrage atenţia de la propria ei inconsistenţă. Probabil că acest lucru se explică prin teama femeii de stagnare, de ipostaza mult prea statică a aşteptării fidele, aşa că dispare temporar din dorinţa nemărturisită de a se redescoperi ca noutate: “lucrurile frumoase trebuie să rămână doar frumoase. o primăvară nesfârşită ar fi monstruoasă. mai bine vorbeşti despre o casă cu ape decât să fii acolo.” Numai că Penelopa nu a avut niciodată verva inventivă a soţului ei, aşa că preferă, în ultimă instanţă, ambiguizarea: nici nu schimbă ceva în trucul previzibil al destrămării, nici nu îi pune  cu totul capăt.

Deşi se simte ca o formă insinuantă de autonegare, trişarea nu are, totuşi, forţa de a se impune ca opţiune suficient de clară în faţa ezitării. Cred că mai multă ironie i-ar fi permis Penelopei să îşi învingă această vulnerabilitate.

 

Off

Poezia e la Bistriţa, ediţia a III-a

În perioada 14-17 iulie 2011, la Bistriţa se va desfăşura cea de-a treia ediţie a Festivalului de Poezie şi Muzică de Cameră “Poezia e la Bistriţa”. Invitaţi: Emil Brumaru, Svetlana Cârstean, Rita Chirian, Bogdan Coşa, Ana Donţu, Claudia Fitcoschi, Emilian Galaicu-Păun, Elena Borrás García, Anatol Grosu, Dinu Flămând, Claudiu Komartin, Ştefan Manasia, Ion Mureşan, Cosmin Perţa, Andra Rotaru, Robert Şerban. Moderator: Radu Vancu. Echipa de proiect: Dan Coman, Marin Mălaicu-Hondrari, Ana Toma, Camelia Toma, Gavril Ţărmure. Organizator: Asociaţia Argument Bistriţa.

Mai multe informaţii aici: http://www.agentiadecarte.ro/2011/07/festivalul-de-poezie-si-muzica-de-camera-%E2%80%9Cpoezia-e-la-bistrita%E2%80%9D-editia-a-iii-a/

Off

Lecturi, lecturi: Noaptea Institutelor Culturale

* Înregistrarea aici: http://www.youtube.com/watch?v=g-5XuJdaDrU

Vineri, 24 iunie 2011, ora 20:00, la sediul ICR Bucureşti va avea loc o lectură de poezie, cu ocazia Nopţii Institutelor Culturale. Vor citi Nora Iuga, Doina Ioanid, Andra Rotaru, Daniel Bănulescu, Sorin Despot, Teodor DunăClaudiu Komartin şi Stoian G. Bogdan. Traducerile vor fi asigurate de actuala grupa de bursieri din cadrul ICR, proveniţi din Italia, Polonia, Germania, Spania, Chile şi Republica Moldova, dar şi de foşti beneficiari ai burselor derulate de ICR, care au ales să locuiască temporar în România.

Mai multe informaţii aici: http://www.agentiadecarte.ro/2011/06/noaptea-institutelor-culturale-la-icr/

 

 

Off

“Nights in White Satin”, o formă capricioasă de poezie, la Centrul de Artă Contemporană LC Foundation


Înregistrarea video aici: http://www.youtube.com/watch?v=DMKyD15nsuA

Miercuri, 22 iunie 2011, ora 18:00, la LC Foundation – Centru de Artă Contemporană (Calea Victoriei 25, Bucureşti), va avea loc o seară de poezie cu Nora Iuga, Octavian Soviany, Iulia Militaru, Livia Roşca, Miruna Vlada, Andra Rotaru, precum şi un performance realizat de Chris Tănăsescu. Moderatorul evenimentului: Felix Nicolau. Evenimentul, în acest spaţiu de artă contemporană, propune publicului o interacţiune firească a poeziei, cu artele vizuale. Spaţiul expoziţional devine un cadru propice şi un stimulent pentru lectura poetică. În perioada 10-30 iunie 2011, la LC Foundation (http://www.lcfoundation.ro/) pot fi vizitate expoziţiile “Vita, Morte e Miracoli – scena unei crime perfecte” de Michele Bressan şi “Wishes for Japan – Dorinţe pentru Japonia” de Maria Be.

Seara de poezie “Nights in White Satin” îşi ia drept moto versurile formaţiei “Moody Blues”: “Nights in white satin, never reaching the end,/ Letters I’ve written, never meaning to send./ Beauty I’d always missed with these eyes before./ Just what the truth is, I can’t say anymore.”, încercând să ofere publicului un mic tablou din poezia contemporană.

Orice poem adevărat este infinit, şi, astfel, este şi cântec şi expresie video, pentru că un poem este o persoană şi o persoană este un poem (o muzică, o imagine, o grafică, un graf) care nu există decât împreună cu alte persoane într-o frază ritmic perpetuă ce se traduce mereu în alte şi alte moduri. (…) Poezia a fost “de la mama ei” menită spectacolului şi funcţiilor ceremoniale şi comunitare, ceea ce nu i-a diminuat forţa lirică, imaginativă şi existenţială. Din contră! Poezia este “de la sine” (şi prin “celălalt”) suflu şi mod co-operativ şi multi-media. Adresându-te celuilalt, centrându-te pe celălalt, te descoperi şi te creezi pe tine. Poezia se redescoperă ca formă şi tehnologie, ca fuziune a intimului cu comunitarul, ca liturghie seculară.”, a spus Chris Tănăsescu.

Parteneri media: AgenţiadeCarte.ro

* Mai multe detalii la pagina web: http://www.agentiadecarte.ro/2011/06/nights-in-white-satin-o-forma-capricioasa-de-poezie-la-centrul-de-arta-contemporana-lc-foundation/

Off

“Înţelesul unui tablou nu poate fi decât un poem” de Teodora Coman

 

http://insemnaridinsubterana.wordpress.com/about/

Nu pot să nu mă întreb cum aş fi receptat poezia Andrei Rotaru dacă nu s-ar fi nimerit să îmi placă pictura Fridei Kahlo. Sensibilitatea plastică a cititorului este inclusă ca o condiţie sine qua non a lecturării încă din titlul volumului, o traducere sintagmatică a elementului central din viaţa pictoriţei mexicane: patul, obiectul de constrângere a existenţei la orizontala suferinţei permanente. Motto-ul care urmează pe pagina albă, şi ea un cearşaf al poemului care îşi aşterne progresiv trupul lui grafic, este celebrul citat al Fridei, o cheie interpretativă a picturii, cu caracter contestatar, amplificată de Andra Rotaru şi la nivelul propriei poezii: “They thought I was a Surrealist, but I wasn’t. I never painted dreams. I painted my own reality.” Efectul autenticităţii pe care se mizează în mod declarativ se obţine nu prin punctarea frustă a subiectivităţii poetei, ci printr-o strategie insolită de discursivizare a picturii-sursă într-un melanj de poezie, critică plastică şi dinamică cinematică, o paradigmă placentară care resoarbe orice diferenţiere conceptuală. Toată această strategie pare a porni de la o parafrază după cunoscuta axiomă a receptării poeziei formulată de Harold Bloom în studiul său “Anxietatea influenţei”. Dacă pentru criticul literar “înţelesul unui poem nu poate fi decât alt poem”, pentru Andra Rotaru este valabilă formula următoare: înţelesul unui tablou nu poate fi decât un…poem. Aşadar, toate creaţiile din acest volum, din care cel puţin 10 preiau titlurile unor picturi realizate de Frida Kahlo în diferite momente ale vieţii ei marcate de o imensă durere fizică şi psihică (Memory or The heart-1937, Self portrait with monkey-1938, The suicide of Dorothy Hale, The two Fridas-1939, Self portrait with Cropped Hair-1940, The broken column-1944, Self portrait as a Tehuana/ Diego in my thougths or Thinking Diego-1943, Tree of Hope-1946, The wounded deer-1946) trebuie înţelese ca ekphrasis-uri extrem de personalizate, ca o biografie adaptată şi adoptată, în acelaşi timp, construită în jurul simbolurilor major-recurente ale picturilor: malformaţiile fizice cauzate de două boli – una din copilărie (poliomielita, din cauza căreia Frida a rămas cu un picior mai scurt) iar cealaltă, congenitală (spina biffida, o malformaţie a coloanei vertebrale)- corsetul medical (purtat permanent în urma accidentului şi a numeroaselor intervenţii chirurgicale ulterioare), dubla autoreprezentare (Frida cea tradiţionalistă în raport tensionat cu Frida cea nonconformistă şi cosmopolită din The two Fridas), sângele, automutilarea, maternitatea dezirabilă şi maternitatea neîmplinită (avortul), bisexualitatea, simbolistica vegetală, marcată de rădăcinile expansive, şi cea animalieră: papagali, maimuţe, un fel de copii-surogat ai femeii care a trăit trauma repetată a sarcinilor pierdute. Poemele se succed cinematic, ca nişte cadre focalizate pe aceleaşi simboluri-cheie.

Cum poate fi o poezie autoreferenţială în condiţiile în care subiectivitatea autoarei este trecută print filtrul biografic al altcuiva? Întâi de toate, poeta recurge la trucul genealogiei, al descendenţei directe din modelul său. Inventează o dublă legătură, de sânge şi de afinitate artistică, pentru a legitima o nouă filieră, gene-analogia, care permite, la rândul ei, familiaritatea unui dialog Andra-Frida, a unui schimb cultural prin care Andra transferă Fridei capacitatea de a se exprima poetic, iar Frida îşi transferă inimitabila viziune plastică asupra poetei. Este clar că Andra Rotaru nu poate vorbi la persoana I despre o durere care nu este a ei. Aşadar, persoana I nu aparţine Andrei, ci Fridei, dar aşa cum se aude înăuntrul Andrei, în ipostaza de poet-receptor. Frida devine, în mod paradoxal -dar explicabil prin fuziunea totală a vieţii sale cu arta- model de autenticitate, adevărata voce a textelor, mai ales că i s-a pus la dispoziţie instrumenul lingvistic al poeziei care o ajută să îi decripteze, atât Andrei cât şi cititorului, simbolurile încărcate de dramatism din propriile picturi, precum şi experienţa teribilă a suferinţei: “sunt o doamnă care poartă corsete în pat/ bărbaţii mei sunt bucăţi de ghips/ alături de care stau nemişcată/ avem o iubire rigidă pe care o las să aştepte/ fals în acte. am vertebre aşezate împotriva naturii/ nu mi-a văzut nimeni trupul din care/ copiii ies prin capota aurie pe care o port/ deasupra pântecelui/ pe fereastra camerei/ aşez oboseala păsărilor/ să-mi dea drumul.”(Ghipsuri de flori); “(…) sunt fotografiată în timpul accidentului. şira spinării/ îmi sare. se întinde alături de a celorlalţi/ minutele se bat pe o arenă înăuntrul creierului/ mort/ suntem doar un conglomerat de cărnuri/ avem aceleaşi picioare, aceleaşi feţe,/ un sânge/ din care mi-e interzis să beau/ suntem generaţia, suntem aproape morţii/ mi-e frică să deschid pleoapele/ în jur/ miros oamenii jupuiţi de viaţă.”(testament vizionarÎmpreună pe şine de oţel). Pictura devine autoreferenţială, se traduce, devine discursivă şi oarecum mai accesibilă: “sunt prinsă în coji de copac pe care se plimbă/ animale/ un buştean din care ies cactuşi/ am maimuţe/în jurul feţei/ privim împreună/aceeaşi perspectivă.”(Tehuana). De multe ori, prin limbaj, pictura îşi exhibă şi caracterul metareprezentaţional, de creatio in fieri: “îmi văd chipul în nuanţe/ peste care arunc cu apă murdară”; “(…) îmi fac/ autoportretul cu noroi în jurul ochilor/ îi unesc în centrul chipului/ într-o privire de bărbat/ sunt uşor de recunoscut/ sunt o frumuseţe viu colorată/ o atracţie pe stradă.”(Copilărie alb-născutăÎnfăţişări stradale). În cadrul unei asemenea osmoze, cred că nu se mai poate opera, la nivelul receptării, cu categorii precum “masca”, folosită de Bogdan Creţu în studiul său Autoportret cu mască din Adevărul (26 august 2006), şi nici cel de “minciună” sau “impostură” (fără conotaţie negativă!) din postfaţa lui A. Urmanov, de altfel foarte impresionat de inovaţia tehnică a autoarei. Eu cred că este vorba pur şi simplu de un eu cultural, impus prin modelul surorilor siameze, care comunică în spaţiul cuvintelor. Atât picturile, cât şi poemele sunt construite pe aceeaşi armătură a durerii (tije, cuie, maşinării medicale cu schelete metalice) atât de vizibilă în autoportretele Fridei: “linia orizontului e o placă metalică lipită pe cer şi/ reintegrată/ mă rog mortului”; : “sunt o celulă sterilizată/ porţiune dintr-o maşinărie/ care merge cu încheieturi goale/ ţin ascunse în mine/ ora/ secretele/ ticăitul stetoscopului în urechi, până la timpanul de/ cârje/  în locul de unde nu mai vreau să aud.”(Pântece, Placente sterile); “doctorii spun că operaţiile se cos singure/ că vertebrele se întind pe cruce/ mă taie pe viu/ în trupul secţionat se pun tije/ ca nişte vrejuri/ susţin coloana de o parte şi de alta” ( Ghipsuri de floriVerdicte/ Interdicţii).

În ciuda tehnicii surprinzătoare, rămâne, totuşi, o problemă: cea a  receptării restricţionate  de backgroundul plastic, care contrazice imperativul pragmatic-utilitarist al generaţiei douămiiste. Sincer, nu ştiu câţi dintre cititori sunt dispuşi la efortul de a se familiariza cu Frida în cazul în care nu ştiu nimic despre ea şi, mai mult decât atât, câţi îi gustă maniera naivă şi simbolistica dificilă. Probabil că, din teama de facilism, autoarea a preferat riscul unui anume ermetism.

Off

azi mi-e dor de Jim

http://www.youtube.com/watch?v=e_H9aDZOm7g

Off

SUA, SUA, SUA!!!

Gata, e oficial! În octombrie (10 oct – 19 nov 2011) îmi fac iar bagajele… şi tzup şi zbrrr peste multe ape, într-o nouă rezidenţă literară.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Mai multe detalii aicihttp://www.cecartslink.org/grants/participants/residencies_awardees_2011.html

şi aici: http://www.agentiadecarte.ro/2011/05/andra-rotaru-si-bogdan-georgescu-rezidenti-artslink-in-statele-unite/

Off

Maratonul de Poezie şi Jazz, ediţia a III-a (20-21 mai 2011)

Lectura mea este undeva pe la ora 02:35. Mai multe amănunte aici: http://www.agentiadecarte.ro/2011/05/cel-mai-important-eveniment-de-poezie-al-anului-in-romania-maratonul-de-poezie-si-jazz-editia-a-iii-a/

Pages:«1...78910111213...18»