Haemus Plus 2011, suplimentul Revistei Haemus (înfiinţată de acad. Kopi şi Ardian Kycyku la Bucureşti în anul 1998), a apărut online în aceste zile. În cele peste 200 de pagini A 4, se pot citi în limbile albaneză şi română, poeme semnate Mario BELLIZZI (autor de expresie arbăreşă, albaneza epocii lui Skanderbeg, păstrată încă de comunitatea albaneză emigrată acum cinci veacuri în Italia), Mirela KAPAJ (SUA), Blerina GOCE, Novruz Xh. SHEHU, Mariklena NIÇO, Arben SHEHI, Mimoza EREBARA – (Albania), Eva HILA (Franţa), Naim KELMENDI, Trina GOJANI, Xhevat Xh. LATIFI, Ragip SYLAJ (Kosova), Eugenia ŢARĂLUNGĂ, Paul VINICIUS, Iolanda MALAMEN, Andra ROTARU, Dan Mircea CIPARIU, Kopi KYÇYKU (România), Arb ELO (Germania), Lulzim HAZIRI (Macedonia), Ervin HATIBI (Turcia). Creaţiei fiecărui autor îi este dedicată o rubrică specială. Un loc aparte ocupă în acest număr rubrica esentiis (esenţe), alcătuită din versuri (traduse în albaneză) ale unora dintre participanţii la Festivalul Zile şi Nopţi de Literatură de la Neptun, ediţia 2011, precum: Naim ARAIDY, Michael ASTNER, Leo BUTNARU, Nicolae COANDE, Denisa COMĂNESCU, Andrey GRITSMAN, Ioana IERONIM, Kiril KOVALXHI, Riri Sylvia MANOR, Jan H. MYSJKIN, Haim NAGID, Adrian POPESCU, Miodrag RAIČEVIČ, Ronny SOMECK.

Mai multe detalii: Haemus Plus – 2011 – online

şi

http://www.agentiadecarte.ro/2012/02/34479/

La debutul cu Într-un pat sub cearşaful alb (2005), Andra Rotaru a atras atenţia printr-un lirism straniu, cu accente violent-suprarealiste. Sau, la o privire atentă, aparent suprarealiste, pentru că senzaţiile coşmareşti nu erau trezite de o viziune, ci ”însoţeau existenţa obişnuită a Fridei Kahlo – cea cu care intra î”n dialog poeta. Transferul continuu dintre sensibilitatea poetică şi cea plastică nu putea fi susţinut decâ‰t printr-o afinitate veritabilă şi o tehnică aparte, astfel ”încâ‰t- deşi aflată sub efigia biografică a Fridei – poezia Andrei Rotaru nu era mai puţin autoreferenţială.

După autoportretul cu măşti, despre care s-a tot vorbit că ar sta la baza volumului de debut, Andra Rotaru s-a concentrat mai mult asupra jurnalismului cultural, pâ‰nă c‰ând, î”n urmă cu un an, a publicat o carte ”în care şi-a reafirmat structura lirică. Cu melancolia ei firesc asumată, fără stridenţe stilistice sau preţiozităţi culturale, Ţinuturile sudului (Editura Paralela 45) propune o poezie î”n care temperatura fluxului ontologic atinge limita ”îngheţului. O enormă oboseală se reflect㠔în lirica Andrei Rotaru, o irepresibilă epuizare îi apasă făr㠔încetare poemele. Iar gravitatea inadaptării ontologice e direct proporţională cu imobilismul temporal. Timpul nu se mai defineşte prin curgerea lui, ci prin î”ngheţul ”într-un trecut care nu poate st‰ârni pulsaţiile prezentului. În Ţinuturile sudului, trecutul e cu totul altfel decâ‰t cel pe care ni-l ofer㠔în mod obişnuit istoria. Într-un timp atemporal (”încremenit pe un altădată cu revărsări diluviene) şi î”ntr-un spaţiu aspaţial, dar nu fără o amprentă a lui – perisabilă şi totodată autoregeneratoare – , poezia Andrei Rotaru e interiorizată fără complezenţă şi metafizică fără transcendenţă: “zilele astea ”încep cu zilele de altădată: / cineva se aşază pe marginea patului, / mă î”ntreabă dacă nopţile sunt imprimate pe piele, / dacă am visat cum mă acoperă nisipurile. / miro-sul tău de brad se răsp‰ândeşte î”n camera mea. / (vară de vară, mi se spune că ai dispărut. că trupul nu a fost găsit, / pluteşte î”ntr-o mare. c‰ând intru astăzi î”n ea, ”închid bine ochii) /(…) //de atunci, unghiile nu î”mi mai cresc. / le acopăr cu mânile altora, apoi m㠔îndepărtez. / oamenii se aşază l‰ângă mine, / vor să prindem dimineţile î”mpreună / fără să ştie că niciodată nu ”îmi iau rămas-bun. / (sunt ca un vapor de lemn ”în care port doar morţii)” (şi mai mult nisip)

Orice fiinţă claustrofilă caută o cochilie a ei, o retragere într-un loc care să-i permită plonjonul î”n sine. Poemele Andrei Rotaru arată cum locuirea ”în sine nu presupune, ca ”în alte cazuri, şi o colaborare cu lumea în numele unei idei care o transcende. Pâ‰nă la un punct, camera poate oferi un perimetru ocrotitor. Dar tavanul, podelele, varul de pe pereţi (care apar obsedant ”în cea de-a doua parte a cărţii) o transformă pe neaşteptate ”într-un cadru ameninţător: apăsarea paralizantă, strivirea, teroarea albului cadaveric duc coşmarul la limite insuportabile (Jumătăţile, Adăpostul).

Iar câ‰nd tavanul lasă totuşi să se vadă cerul, d‰ând iluzia unui temei real şi a unui orizont de sensuri, ceea ce se descoperă nu e decâ‰t începutul disoluţiei finale, ale cărei semne traversează Ţinuturile sudului aproape î”n întregime : “doar un cearşaf pluteşte deasupra patului. un cer ”întunecat, ”îngheţat. / ating o parte a lui, se ridică. mă forţează să scurm î”n tavan. / ”îl dau deoparte. / atunci privesc prin capetele unui cer desfăcut / gata să se reverse” (Tavanul). Dintr-o astfel de odaie nu se poate evada. Ieşirile sunt false, călătoriile scurte şi dezarticulate. Ferestrele, Pervazul nu mediază intimitatea şi realitatea exterioară, nu leag㠔înăuntrul de afară. Închise, ferestrele prelungesc coşmarul interiorităţii î”ntr-un scenariu apocaliptic, cu ape care străbat pereţi, camere, case, desprind copaci, î”nclină podele şi descompun tot ce cuprind.

De altfel, ”în viziunea Andrei Rotaru nimic altceva nu egalează dimensiunea terifiantă a expansiunii lichide. Angoasa pe care o trezeşte e reflexul morţii ”în fiinţă şi arată, deopotrivă, incapacitatea de a depăşi imediatul, pentru a descoperi sintaxa flexibilă în care intră acesta. Poemele absorb revărsarea apei şi ignoră evoluţia lumii. Ridică episodul (fragmentul) la rang de întreg, pulverizâ‰nd realitatea ”într-o dezordine sfăr‰âmicioasă. Lemnul putred, ”învălmăşirea reziduală, “un mucegai mai dens ca varul” sau cerul cariat derivă dintr-o lume spectrală, în care existenţa se confundă cu un pelerinaj agonic.

Δntre polul ”îngheţului şi cel al dispersiei lichide: “doar ca o umezeală / care se prelinge şi ”îngheaţă la loc, trupul meu. // cu ad‰âncimi de sute de metri, cu trepte / care coboară, trupul meu. // o coborâ‰re lentă, prin ”întuneric. printr-o apă î”ngheţată. / doar propriu-mi corp. trec repede prin el, mă opresc. / aşa mor animalele î”n captivitate. cu gheaţa solidificată de-a lungul gâ‰tlejului. // î”ntr-o iarnă pe care am dus-o cu mine. într-un trup din care apa intră şi iese.” (Apa)

Condamnat la aşteptare şi cu un singur elan (al vegherii) – astfel apare ”însinguratul personaj liric, a cărui sensibilitate afectivă se izbeşte de o neî”ntreruptă absenţă. P‰ână şi ”în rarele clipe î”n care pare aproape, bărbatul se dovedeşte a fi compus din particule incapabile să formeze un î”ntreg. Cuvintele se surpă, ritualul erotic se diluează iar conduita prezenţei trădează supremaţia rece a absenţei (Semănăm). Însă a da iubirii o şansă î”nseamnă a ”învăţa să veghezi. Să aştepţi. În poemele Andrei Rotaru, vegherea se răsuceşte spre priveghere iar aşteptarea unei prezenţe devine totuna cu aşteptarea (şi ”întâ‰lnirea) sfâ‰rşitului, ”într-un ţinut plin de cireşi uscaţi : “”înaintez printr-o livadă de cireşi uscaţi ca printr-un tunel subacvatic, / frunzele au fost colorate ”într-un roşu atâ‰t de crud ”înc‰ât / la fiecare lucire a pămâ‰ntului par că iau foc. nişte peşti i saltă corpurile, / şi le agaţă de crengi. o corabie cu lemnul putrezit alunecă prin iarbă”… (Corăbii)

Cu un vizionarism care-şi conţine şi doza de risc involutiv, Andra Rotaru exploatează fantasme şi sugestii, excesul unei stări şi anemia ei tulburătoare. Mixează o pulbere expresionistă cu fluiditatea imaginii suprarealiste. Nu o realitate conturează Ţinuturile sudului, ci mişcarea continuă a mai multor realităţi, impregnate de emoţii, câ‰ntărite prin nervi şi sesizabile prin simţuri: “recunosc dimineaţa / după zgomotul unui bătrâ‰n ”în scaun cu rotile. / picioarele lui goale pedalează la nesfâ‰rşit. / aici viaţa î”ncepe printre zăbrele. m㠔mbracă î”n rochii interminabile, / şi viii î”mi aprind lumâ‰nări. î”n st‰ânga, o clopotniţă veche. // ”în ea, dansul meu devine violent, / î”mi leagănă trupul. prin dreptul ferestrelor zidite, / ”într-o lumină care creşte. / şi nici buchetele de păm‰ânt şi nici ochii celorlalţi / nu ajung ”în camera asta. ca o imitaţie, / de parcă dai cu iarbă peste cearşaful care mă acoperă / şi î”ncerci să-mi faci un contur” (alte dimineţi). Mişcarea realităţilor care alunecă una ”în cealaltă face ca perimetrul imprecis al ţinuturilor… să fie imposibil de trasat. Nici nu era aceasta menirea poeziei.

Ceea ce contează este tocmai pregnanţa acestei imprecizii. Nuanţarea ei lirică. Transfigurarea. Sau discreţia mărturisirii, felul ”în care viziunea prinde contur din emoţii, evit‰ând (fără efort sesizabil) ispita derapajelor teatrale. Aşa cum apare ”în poemele Andrei Rotaru, relieful interiorităţii defineşte un anume fel de a fi viu. Şi inspiră, iată, aventura unei poezii care pretinde iradierea vegherii, alături de reţetarul privegherii nedefinite. C‰ât se ”întinde claviatura de posibilităţi lirice ale autoarei, vom vedea la următoarea carte. Şi spun că o aştept cu destulă nerăbdare.

Aşa da veste de Thanksgiving!

Irena Čurik, Croatia • Bojan Djordjev, Serbia • Bogdan Georgescu, Romania • Gochmyrat Gutlyyev, Turkmenistan • Gunesh Khodjakulieva, Uzbekistan • Dénes Krusovszky, Hungary • Alexandra Manuylenko, Russia • Viktoriya Myronyuk, Ukraine • Andra Rotaru, Romania • Alma Selimović, Slovenia • Ivan Stepanov, Russia • Roman Stolyar, Russia • György Ujvári-Pintér, Hungary • Sandra Zandberga, Latvia • Liubou Zhuromskaya, Belarus

10/31/2011 , Corpul T, Naomi Ionică

http://www.corpult.ro/Articles/ViewOne.aspx?ArticleId=64

Poezia Andrei Rotaru somatizează un timp particular – al dimineţii în care amintirea e vie: „recunosc dimineaţa/ după zgomotul unui bătrân în scaun cu rotile/ picioarele lui goale pedalează la nesfârşit” (Alte dimineţi).

– Paralela 45, 2010

Poezia Andrei Rotaru somatizează un timp particular – al dimineţii în care amintirea e vie: „recunosc dimineaţa/ după zgomotul unui bătrân în scaun cu rotile/ picioarele lui goale pedalează la nesfârşit” (Alte dimineţi). Timpul auroral e renaşterea sub semnul unei dispariţii de nedepăşit: „(vară de vară, mi se spune că ai dispărut. că trupul nu a fost găsit, / pluteşte într-o mare. când intru astăzi în ea închid bine ochii.)” (Fără sfârşit)
Poezia somatizează un spaţiu intim – „străzile încep să crească din mine”; „casa începe să se clatine./ şi noi şi ea şi noi şi ea” (Despre mine), iar senzaţiile tot mai stranii vorbesc despre permanenţa celui dispărut.

Trăirile tactile, ale cărnii, sunt persistente: „pielea mea rugineşte în fiecare iarnă”; „lanuri întregi de carne răsuflă unele spre altele” (Lanţuri). Stările unei corporalităţi redimensionate de sentimentul acut al pierderii definesc întru totul aceste poeme.

Volumul autoarei, cu dedicaţie (Lui Aurel R.), este expresia unei „incarnări” a dispariţiei, înţelegerea cu propriul trup a altei realităţi, dureroase – cea a absenţei pline. Realul şi imaginarul se contaminează reciproc, generând un timp şi un spaţiu care in/corporalizează un mister. Ficţiune somatizată sau soma ficţionalizată? Drumurile Sudului duc în acelaşi loc, cel al acestei „my wild love”; tăcerea din poezie traduce, în fond, toată drama transfigurată a celei care supravieţuieşte.

Ceea ce este scris izbăveşte în mod alchimic, iar imaginea din finalul volumului e de o stranie frumuseţe: „un praf fin umple marea. aici e crematoriul. în câteva zile mă voi desprinde. zdrobesc toată piatra din mine. seamănă cu o moarte, dar tu vei fi mai uşor. poate mai viu. eu mă voi îndrepta spre uscat. unde malurile sunt sângerii, se contorsionează ca nişte ţevi ruginite. pe ele trec corăbiile tale pline de fier.” (Arcuri)
Memoria vorbeşte fiecăruia în felul ei, iar ecourile din poezia Andrei Rotaru redeşteaptă toposul originar, al iubirii imaculate de trecerea timpului, aşa cum se întâmplă în memoria cărţilor: „Trebuie să silesc timpul şi spaţiul să participe la memoria mea, la dragostea mea nemuritoare, pentru a mă debarasa de ceea ce este muritor în ea (…)” (Nabokov).

Joi, 10 Noiembrei 2011, ora 19:00, la ADX, în cadrul Bad Blood Reading Series (gazde: Zachary Schomburg, Joseph Mains şi Drew Swenhaugen), voi citi alături de poetul Mark Yakich din New Orleans.

Poemele vor fi inedite.

Mai multe informaţii la pagina web: http://www.pica.org/programs/detail.aspx?eventid=800

Poemele “Şi mai mult nisip” şi “Corăbii” vor apărea în numărul V al revistei de artă şi literatură “Submit Magazine”, tema: “Camere”, editată de PACIFIC NORTHWEST COLLEGE OF ART. Lansarea revistei va avea loc la sfârşitul lunii Noiembrie 2011.

Mai multe informaţii: http://untitled.pnca.edu/articles/show/2037/

*

Corăbii

înaintez printr-o livadă de cireşi uscaţi ca printr-un tunel subacvatic,

frunzele au fost colorate într-un roşu atât de crud încât

la fiecare lucire a pământului par că iau foc. nişte peşti îşi saltă corpurile,

şi le agaţă de crengi. o corabie cu lemnul putrezit alunecă prin iarbă

aici ne-am întâlnit. aveam faţa învelită în lemn, părul strâns.

ai înaintat prin livada de cireşi fără să îţi ridici privirea,

te-ai aşezat. jumătate din corp ţi l-ai afundat în noroi.

îl luai cu amândouă mâinile, îl aruncai.

ai săpat aşa până ai dat de un pietriş roşu, apoi m-ai chemat

cum ar fi să nu mă întorc niciodată, aş rămâne pe malul acesta, aş mângâia

lemnul până când mâinile s-ar înroşi. le-aş amesteca cu pământ, ar trece uşor

peste faţa ta. în loc de ochi, lemn ros. în loc de cireşi vii, peşti care îţi trag rădăcinile

pe dedesubt. te înnoadă, fac corăbii. împing cu sutele malul acesta, îl scufundă,

şi tu mai bucuroasă ca oricând. în dreapta un perete imens decorat cu peşti,

în stânga un perete cu ochi uscaţi. în livada noastră doar am aluneca prin iarbă

şi nimic nu ne-ar chema înapoi.

venim de nicăieri, începem să ne vedem atât de târziu

şi doar înaintăm printr-o livadă de cireşi,

şi doar alunecăm prin ea

şi nimic nu ne mai cheamă-napoi

si un pic de http://www.pica.org/