Spre ce “punct cardinal” al poeziei ne îndreaptă volumul “Ţinuturile sudului”? Te consideri ancorată suficient în prezentul literar? Şi, dacă da, cu ce se “mănâncă” el?
Dragă Simona, de când eram mic copil am avut probleme cu roza vânturilor şi ale ei puncte cardinale. Nu am reuşit niciodată să aflu cum e să mergi prin locuri necunoscute, ghidat fiind de N, S, V, E, busole sau muşchi de pământ. Mi se pare o impietate să vrei să ajungi undeva în momentul în care singurul lucru cu adevărat posibil este neprevăzutul. Îmi este mai aproape. Ştii că aceste Ţinuturi s-au creat din ceva ce apărea şi dispărea, încât nici un spaţiu în care intram pentru a mă acomoda cu el nu-mi lăsa posibilitatea de a rămâne. Aşa cum şi scriu, lucrurile frumoase nu au voie să dureze prea mult. Mai întâi trebuie să fie monstruoase pentru a le simţi savoarea, apoi e bine să pleci de acolo. Rămâi cu ceva ce nu uiţi. E ca un mariaj să scrii. Sunt primele luni de nebunie totală, apoi o decandenţă în care musteşti. Am vrut ca aceste Ţinuturi să fie precum poveştile pe care ni le citeau adulţii în copilărie, un spaţiu în care intrând, simţi că se poate întâmpla aproape totul, că bucuria există nestingherită de nimic, că persoanele dispărute pot fi vii, că “nefericirea doare”, că poţi arunca doar cu o privire, precum în “Zabriskie Point”, casele în aer. Şi nu eşti sigur de ceea ce se întâmplă în aceste spaţii, siguranţa nu este punctul forte în Ţinuturi, până în momentul în care te simţi iar dependent de stările pe care le-ai avut trecând prin ele. Şi nu-ţi mai pasă de tine, vrei cu orice preţ să mai guşti exact din lucrurile de care ţi-e teamă, pe care te fereşti să le întâlneşti în viaţă.
Nu mă simt ancorată în prezentul literar, dacă acesta se traduce prin mondenitate, prietenii constante cu diverse persoane…De abia îmi iau mie pulsul. Încă trăiesc cu senzaţia că nu mă simt ca peştele în apă printre cei înconjurători, probabil că şi las impresia că locul meu nu e acolo. Îmi plac schimbările. Îmi place să stau în casă. Îmi place să mă “amestec” cu pământul, cu mâlul, cu livezile de cireşi uscaţi. Dacă aş răsturna un pic întrebarea ta, ar ieşi: e suficient prezentul literar?, şi ţi-aş spune: nici nu există. Ce e prezent ca prezentul trece.
De unde ai pasiunea aceasta nebunească pentru ţinuturi îndepărtate, dacă nu geografic, cel puţin afectiv? Ce leagă primul volum de al doilea?
Am copilărit pe malul Mării Negre. Stăteam cu orele la ţărm, uitându-mă spre larg. Tânjeam să mă fac marinar, dacă ar fi fost posibil. Luam exemplul unchiului meu, Aurel. De atunci ştiu cum miroase ceva venit de departe. Nucile de cocos, bananele încă necoapte, gumele şi abţibildurile cu indieni care se imprimau pe pielea mâinilor. Din fiecare voiaj pe mare, unchiul îmi mai aducea câte ceva, îmi mai povestea cum e în Bankok, Singapore, Tripoli, Barcelona…am sute de vederi de acest fel. Mă fascinau coralii. Îi puneam în vase cu apă, puneam şi peştii aduşi de bunica de la piaţă, încercând să-mi creez propria mare. Un ţinut.
Volumul acesta probabil că a simţit nevoia să apară când ceva din mine l-a chemat. Sunt tot ceea ce vine şi pleacă, sunt Constanţa aceea de demult, sunt în primele dimineţi, sunt în mirosul casei de la Constanţa. Şi când ceva din prezent a redeşteptat acel spaţiu, s-au suprapus persoanele dispărute cu cele reale, am atribuit persoanelor din prezent acel iz de apă stătută. E bine să scrii, nimic nu rămâne, nimic nu pleacă, şi totuşi, uneori autorul e cel care uită şi îşi doreşte să distrugă ce a construit.
Primul volum se leagă de al doilea într-un mod straniu. Îmi place să mă arunc cu capul înainte în lucruri pe care nu le pot controla, deşi e distructiv uneori. Emoţional mai ales. Nu pot fi decât subiectivă vorbind despre aceste lucruri. Scriu despre lucrurile cărora le pot rămâne fidelă emoţional. Iar nestatornicia e una dintre aceste constante. Hilar.
Descrie-ne, în câteva propoziţii, traseul către acest “sud” al poeziei. Pe unde trebuie să meargă cititorul ca să dea de punctul terminus al odiseei acesteia?
Mă simt într-un spaţiu al tuturor posibilităţilor citindu-ţi întrebarea! Acesta e şi unul dintre subiectele care-mi plac. Ştii cum e să te duci la biserică şi să nu îţi dai seama dacă poţi să aprinzi lumânări la vii sau la morţi? Să te îndrăgosteşti şi să nu ştii dacă scrii într-o stare de euforie sau panică- pentru că intuieşti că scrii tot despre tine, într-o variantă masculină? Să vrei să te amesteci cu lumea, cu ceilalţi şi apoi să intri aproape într-o stare comatoasă? Cititorul ar trebui şi el să creadă că totul e posibil, că acum e o sărbătoare continuă, că marea încă se izbeşte de stânci, că lucrurile sunt de neoprit şi se pot întâmpla. Şi să-şi însuşească repede orice revers, orice ireversibilitate.
Ce o ţine “în priză” pe Andra Rotaru? Povesteşte-ne despre viciile tale cotidiene şi “păcatele” unei scriitoare.
Mă înec în muzică, e unul dintre lucrurile care mă ţin aproape de mine, care mă inspiră şi mă bucură. Am totodată viciul ciclotimiei, al empatiei cu plus sau minus, al unei spontaneităţi afective care poate face o casă să se disloce din temelii. Atunci mi se spune că “mă hăhăi”. Pe Nora Iuga am auzit-o prima dată spunându-mi că aşa râd eu când mă bucur de ceva. Ca un căţeluş gata să facă pipi. Nu am ce să-mi fac, bucuria e prea intensă uneori de merit o asemenea comparaţie minunată. Gândesc afectiv, inteligenţa mea e dependentă de stări. Uneori mă bucură şi lucrurile mai puţin senzoriale, dar acelea aparţin deseori de voinţă. Iar păcatele mele (ce expresie bizară!)…ar fi unele peste altele, ca într-o piramidă a trebuinţelor, strâns legate de lucrurile care-mi fac ochii să aibă iar viaţă în ei. În mare pare a timpului sunt goi. Încă nu pot să scap de senzaţia că altcineva trăieşte deseori în locul meu, că acel altcineva se bucură sau face lucrurile în locul meu. Dualitatea asta erodează atât de mult încât atunci când Andra simte şi vede, e ca un mânz care dă pentru prima dată de ceva. Şi cu un strop de timiditate excesivă, ca să scap de toate astea, scriu.
Dacă Andra Rotaru nu s-ar mai trezi Andra Rotaru într-o zi, ci un alt scriitor (din toate timpurile şi de peste tot), care ai vrea sa fie acela şi de ce?
Măi, uneori vreau să fiu Yukio Mishima şi să-mi fac sepuku. Am deja-vu-uri că sunt în Japonia. Alteori vreau să fiu Kundera şi să scriu eu “Nemurirea”. Uneori vreau să fiu scoţian şi să scriu precum Robert Burns “My Red, Red Rose”. De cele mai multe ori am fost Jim Morrison. La 13 ani, după ce am văzut filmul “The Doors”, luam “An American Prayer” şi fugeam să mă ascund prin căpiţele de fân de la Sîngeorz Băi ca să citesc. Datorită lui şi muzicii lui am început să scriu. A fost şi Baudelaire de vină, dar mă făcea să plâng şi să scriu şi să plâng şi să scriu. Dintre scriitorii români aş vrea să pot să mă “asemăn” mai mult cu Nora Iuga (la fire, energie), cu Dan Coman (ca să pot să vorbesc cu o cârtiţă galbenă), cu Livia Roşca (partea solară a ei e fosforescentă)…cu SGB (ca să pot să mă detaşez cu totul de mine, eventual să zbor ca o barză, sau pe o barză). Uneori e bine să fiu Andra. Pentru că zâmbeşte frumos când îi vine. Atunci nu mai scrie, doar zâmbeşte.
În ce relaţii eşti cu artele vizuale? Deoarece avem informaţii cum că ai fi studiat la şcoli specializate de artă.
Am dat la Tonitza dintr-o dorinţă proprie. Desenam cai mulţi. Şi vapoare. Îmi aduc aminte că Arina, sora mea, mă susţinea. Poate mai mult din motive estetice, poate pentru că orice fiinţă cu păr lung şi haine lungi şi care asculta muzică bună mi se părea că face parte din “familia mea”. Credeam că la Tonitza e un mic rai hippiot, că mă voi înconjura de păr şi miros de culori şi cărbune, şi că oamenii aceia pot să înţeleagă totul. Au fost cei mai buni ani ai mei acolo, m-a ajutat această formare de-a lungul timpului. Aş fi fost o inadaptată în alt mediu, sau dacă m-aş fi adaptat, ar fi fost o tortură. Apoi am cochetat mai puţin de un an cu o facultate de Arte. Simţeam că e şi altceva în mine, încă nu ştiam de unde am o forţă aproape inumană care nu mă lăsa să fiu mulţumită acolo unde mă aflam. Am descoperit-o la scurt timp, deşi, neştiind ce e, ce înseamnă, mi-era teamă de ea. Şi cu cât mi-era mai teamă de ceva, cu atât mă aruncam mai mult înspre ea.
Am debutat în 2005 cu un volum care transpunea picturile Fridei Kahlo în versuri, “Într-un pat sub cearşaful alb”, Editura Vinea. Restul e…încă prezent.
În notă similară: în ce culori ai “picta” poezia românească actuală şi ce anume ai schimba la acest context?
M-am săturat până peste cap de poezia care parcă decupează discuţii din cartierele noastre dragi şi le inserează sub formă de poezie. Poezia asta “cartieristă”, deşi cu tehnici bune, sper să nu mai ţină foarte mult. Abilităţi tehnice au mulţi, e ca şi cum te duci câteva luni la nişte cursuri de creative writing, şi apoi ieşi mare scriitor. Aiurea! Sunt folositoare, dar nu atât de mult. Nu poţi să pui ceva unic şi original în ceva ce nu este făcut pe dimensiunea potrivită. Nici butoaiele de vin nu sunt potrivite pentru vinuri de soi…unele sunt înalte, de piatră, altele de sticlă, altele din coji de copac. Şi ca să folosesc un cuvânt pe care nu ar trebui să-l folosesc, cred doar în poezia mai cu “suflet”, care mă poate face şi să gândesc, să îmi creeze sinestezii, să mă facă să mă îndrăgostesc de ea! Cer cam mult…
E bine în ultima vreme că unii scriitori tineri, neoexpresionişti, nu se dezic de scriitura lor şi continuă să meargă pe contrasens. Doar pe acest contrasens mi se pare că se poate crea ceva durabil, imun la modă şi convenţii. Deci, ca să-ţi răspund, poţi foarte bine să dai peste un amalgam de curente şi influenţe facile, poţi la fel de bine să găseşti flori de nu mă uita în poezia noastră actuală. Depinde dacă eşti pregătit să-ţi decorezi casa de unul singur, sau ai nevoie de ajutor specializat.
Trei cărţi pe care ai vrea să le “arzi” într-un incendiu?
Au existat astfel de experimente făcute de unii, alţii. Dacă aş fi o Julie Christie într-un “Fahrenheit 451”, aş arde cărţile bune, ca să nu rămână pe mâna celor care impun asemenea atrocităţi. Dacă ar fi pur şi simplu, ca să le fac să dispară, nu le-aş arde, le-aş da gratis la anticari.
Dar trei nume de autori pe care ai fi vrut sa nu îi fi citit vreodată, deoarece ne fac să părem săraci şi inutili prin comparaţie cu ei?
Prima senzaţie de acest fel am avut-o citindu-l pe Kundera, apoi pe Coetzee, apoi pe J.-D. Bauby. Dar nu contează că m-au făcut să mă simt mică, asta e şi ideea. Bine că suntem mici ca să ne facem şi noi mai mărişori. Fără repere adevărate nu mi-aş da seama că sunt şchiop într-o lume cu fotomodele.
Cărui poet român i-ai acorda Premiul Nobel pentru Pace?
Haha, scriitorul şi pacea cui? Make love not peace, mai bine.
* Interviul a apărut pe cronica de vineri
