Author: andra

Placente Sterile, de Claudiu Komartin (Adevărul literar şi artistic, 22-11-2006)

Volumul de debut al Andrei Rotaru (Într-un pat sub cearşaful alb, Vinea, 2005) este construit ca o biografie în versuri a Fridei Kahlo. Am citit interesantul experiment al tinerei autoare (născute în 1980) simultan cu volumul francezului J.M.G. Le Clézio despre celebra pictoriţă mexicană şi despre relaţia sa tumultuoasă cu Diego Rivera, care a fost tradus de curând şi la noi (Diego şi Frida, Paralela 45, 2005).
Deşi se poate spune, folosind acelaşi vechi clişeu, că este un debut “promiţător”, cartea (înţeleasă ca un proiect poetic de sine stătător) are câteva defecte şi slăbiciuni structurale. Cea mai evidentă este că motorul acestei poezii nu întreţine combustia care să facă veridică întreaga desfăşurare de ipostaze şi de momente din viaţa unei artiste ale cărei trăiri, pasiuni, dezastre psihice şi sentimentale au fost întotdeauna legate esenţial de nebunie şi moarte.
Nonconformismul personajului Frida nu poate răzbate dintr-o astfel de poezie mult prea conformistă şi aşezată, urbană, interiorizată, impresia de ansamblu fiind că Andra Rotaru nu mimează doar gesturile artistei-model, ci chiar trăirile care provoacă până la urmă poezia: “am fost iubită pentru că am fost femeie / şi corpul a ajuns / în mâinile unui om mare // dacă mă privesc, găsesc urme ciudate, fără noimă / din care înnod încet noua viaţă // îmi tai părul, îl răsucesc ca pe nişte maţe de prisos / îl las să moară pe podea (…)”; “locuiesc într-un cuib albastru / soţul meu / şi-a aranjat unul mare / în care eu intru rar // (…) văd crimele din oraş / am nevoie de o putere care să ia / o pată de sânge în corpul care atârnă / din încheieturi”… Şi textul poate continua astfel, la infinit.
Autoportretul rămâne încercarea cea mai constantă şi mai stăruitoare a poetei (ea însăşi mărturisind: “autoportretul meu e schimbător”), iar imaginile picturale provin la Andra Rotaru dintr-un principiu ce ţine în mod evident de artele plastice. Textul îi reuşeşte rareori în întregime (în sensul că nu vom citi poeme care să “ţină” citite cap-coadă, sau care să fie construite fără niciun fel de stângăcie sau de confuzie semantică), iar bombasticismul – şi situarea într-o zonă a neologismelor folosite cam nesăbuit (“devin o femeie a universului / un apostol din trecuturi fuzionate”) – scurtcircuitează când ţi-e lumea mai dragă un poem mai reuşit: “indiferentă la mersul încetinit / indiferentă la ritmul biologic / sunt o deviaţie / din drumul pământului” ori “mă dezlipesc autocolant de ziua de azi”.
De aici şi până la nonsensuri evidente (pe care un editor şi un redactor de carte responsabili le-ar amenda în momentul prim al redactării manuscrisului!) e numai un pas: “picur zidăria proaspătă / a străzilor” (pag. 10); “rămân o statuetă indigenă / să expun părţile corporale / scrijelite cu sângerări” (pag. 56); “să fac exhibiţionism morţii” (pag. 68); “între crestături văd / ecourile peisajului” (pag. 69); ”în zilele de sărbătoare ne umplem pielea de vrăjitorii / care sunt mici treceri către inima pădurii / ne ascundem şi luăm cu noi prieteni şi morţi” (pag. 70), “sunt prinsă în interiorul unei animale” (pag. 71) etc.
Dar în acest dicteu cam greoi şi plin de stridenţe găsim destule imagini frumoase, pregnante, cu unele îndepărtate accente expresioniste (ca în “Placente sterile”: “în patul cu cearşafuri albe care se înfăşoară pe trupul meu / dorm melci ieşiţi din cochilie // au un somn gol pe / inele vineţii şi / o duhoare stătută în enclave. // rămân dâre liliachii / de care / mi-e silă / dar copilul se naşte atunci când fierul, corsetul şi melcii / vieţuiesc împreună”). Ba chiar câte două-trei versuri cu totul memorabile: “în fiecare zi aşez un soare mic pe cer, o scorbură, un / inel prin care ţip”; “desenez cu genele / pe pântecul gol / lumea”; “linia orizontului e o placă metalică lipită de cer (…) / mă rog mortului”.
Se reuşeşte, în general, un lucru destul de rar: captarea atenţiei cititorului prin insolitările şi asocierile bizare de imagini şi stări, pe care autoarea le mânuieşte cu o tehnicitate întâlnită nu la tot pasul în poezia de azi (“morţii sunt mici / figurine pe care le iau în braţe / şi le povestesc ce s-a întâmplat de la naşterea mea”; “îl iau de mână pe micul Stalin care face tumbe / în faţa lumii / cu mustaţa lui pe care se caţără dracii”). Însă asta nu e întotdeauna suficient, “ermetismul” către care tinde   Andra Rotaru fiind tot mai greu de digerat, pe măsură ce mecanismul este pus în mişcare, rulând la nesfârşit aceleaşi ipostaze, motive şi procedee stilistice (definiţii previzibile de genul “sunt o celulă sterilizată”, “sunt un animal / sub mine curge sânge”, “eu sunt picior-artificial”). Aici trebuie să intervină o schimbare, o auto-depăşire, sau poezia tinerei autoare va înceta repede să mai surprindă.
Până una alta, pândită la tot pasul de sterilitate, poezia Andrei Rotaru pare produsă de un organ pur intelectual şi incapabil de emoţie (“manipulez / fericiri / nelinişti întoarse cu cheie”). De aici încolo, rămâne de văzut dacă destinul său e de poetă sau de producătoare de texte în flux continuu, nediferenţiate şi mai mult sau mai puţin inteligibile.

Autoportret cu mască, de Bogdan Creţu (Adevărul literar şi artistic, 26.08.2006)

Debutul Andrei Rotaru, Într-un pat sub cearşaful alb (Editura Vinea, 2005), a atras pe bună dreptate atenţia, aducându-i autoarei şi o nominalizare la premiile de debut ale Uniunii Scriitorilor.
Spre deosebire de mulţi dintre congenerii săi, poeta nu mizează pe denaturarea realităţii, nici pe confesiunea directă, autentică, ci îşi compune, ca într-un celebru tablou al lui Ensor, un soi de autoportret din măşti. De fapt, e o strategie curajoasă aceasta: pentru a vorbi despre sine, pentru a da în vileag tarele propriei feminităţi, autoarea nu procedează ca alte poetese douămiiste (Elena Vlădăreanu bunăoară), care îşi scot la mezat intimitatea, accentuând chiar amănuntele triviale, ce ştirbesc feminitatea, coborând-o în biologicul insipid, în loc să o susţină. Andra Rotaru îşi identifică vocea lirică, suavă, cu aceea a unei artiste de prim rang, pe care suferinţa a învăţat-o să depăşească limitele ideologice ale suprarealismului: pictoriţa mexicană Frida Khalo, adusă, relativ recent, în atenţia publicului de un reuşit film.
Strategia poetică este simplă şi se cere însuşită de la bun început: discursul se ţese la persoana întâi, care, se înţelege, nu îi aparţine întru totul autoarei, ci celebrei pictoriţe. De pildă, iată cum viaţa palpită mai straşnic pe canava decât în mediul ei firesc: “încadrez fiecare om/ între rame de lemn/ îi spun să rămână acolo/ nemişcat/ să trăiască”. Astfel, întregul volum poate fi văzut, în ciuda scăderilor şi marjelor sale de artificialitate scrâşnită, ca o stranie autobiografie “prin delegaţie”, filtrată liric. De aceea poezia aminteşte, cu bună ştiinţă, de suprarealismul deloc convenţional al picturii Fridei Khalo, în care metafora directă, voit naivă îmblânzeşte asprimea crizelor artistei, funcţionând ca o salvare prin frumos a grotescului fiziologic. O topire în propria artă, o despărţire de realitatea atât de nedreaptă pe care o obligă să asimileze o evanescenţă menită să o facă suportabilă sunt toate resorturi existenţiale ale pictoriţei, fericit surprinse de Andra Rotaru: “de ce stau într-o cameră cu morţi, nu ies pe stradă?// în viitor oamenii vor opri lângă mine/ un popas lung/ cu flori şi Pieta/ într-un pat/ sub un cearşaf alb/ oamenii se vor îmbiba de culoarea mea brună// mă dezlipesc autocolant de ziua de azi/ şi las stropi/ pe şoseaua fără trecători”. Să recunoaştem că versurile, mature şi bine strunite, au harul de a da naştere unei anumite tensiuni, unui dramatism care nu sună deloc fals, chiar dacă este, de bună seamă, foarte dificil să te pui în locul unui suferind şi să-i ficţionalizezi suferinţa.
Unele poeme se vor variante poetice ale tablourilor Fridei, viziuni plastice traduse în cuvinte. Poezia devine interpretativă, iar miza este cu atât mai mare cu cât pictoriţa mexicană a avut o tragică preferinţă pentru autoportretele terapeutice, probabil cele mai reprezentative lucrări ale sale. “The two Fridas” este poemul cel mai semnificativ în această privinţă, căci îmbină perfect cele două perspective ale cărţii: scriind despre artista adorată, identificându-se cu ea, poeta nu are cum să renunţe întru totul la propria personalitate, nu-şi poate domoli glasul până la dispariţie şi vorbeşte despre ea însăşi prin intermediul “personajului”, al măştii, al căror artizan este: “am în sânge aer care/ pătrunde până în ascunzişuri şi/ palpită în inimă// ca o pompă care are caneluri de marmură/ mă împrăştii în particule/ şi pierd viaţă// sunt purtată departe/ în ţinuturile copilăriei şi ale viitorului// inhalez pe rând aer din România şi Europa/ fără să iau decizii/ faţă în faţă cu/ moartea care/ e un vierme de mătase// () în rest, viaţa e verde urâtă/ sunt femeie/de europa/de românia/ între noi două este doar o arteră// suntem separate/ la capătul venei// renunţ la Andra şi la moartea europeană/ rămân o statuetă indigenă/ să expun părţile corporale/ scrijelite cu sângerări”. Cine cunoaşte pânza Fridei Khalo pricepe sensul acestei dedublări: Andra Rotaru devine a doua Frida, iar perspectiva este şi ea inversată: pictoriţa vorbeşte în numele poetei, tot prin intermediul discursului acesteia. Dublă proiectare în ficţiune.
Uşor, uşor, recurgând la tehnica dedublării, poeta ajunge să-şi recapete vocea şi să vorbească în numele propriu: ea îşi descoperă parcă feminitatea, filtrată prin experienţa artistei. Ultimele versuri ale volumului trebuie, cu siguranţă, citite în cheie directă: “sunt prezentă în rădăcinile lunii/ în feminitate/ într-o viaţă care începe cu eclipsa/ din uter// îmi simt prezenţa în lumea mişcătoare/ în foc, în drumul pe care mă poartă/ propria naştere şi/ ziua cea mai lungă// dorinţele îmi sunt aşezate pe un pervaz public/ cu pescăruşi şi animale/ care zvâcnesc// plăceri lucide/ acolo unde/ lumea e o gură senzuală// & jos îmi scriu numele”. Imitând prin ficţiune experienţa Fridei, Andra Rotaru şi-a descoperit nu numai identitatea, ci şi tonul poetic. Rămâne să vedem cum îl va folosi de acum înainte. Deocamdată avem de a face cu un debut demn de atenţie, care obligă.

Artista mecanomorfă, de Marius Chivu (România literară nr. 24/16 iunie 2006)

Scris sub forma unei confesiuni lirice apocrife a Fridei Kahlo, Într-un pat sub cearşaful alb este un volum de debut, omogen şi fără stridenţe, remarcabil. Andra Rotaru are curajul, aş zice chiar inconştienţa, unei astfel de provocări dar, mai mult decît atît, are talentul necesar.

Secvenţele confesiunii lirice surprind foarte bine şi la toate nivelurile drama artistei cvasi-imobilizate la pat. Lumea văzută de la orizontală şi (auto)percepţia trupului fărîmat, prins între orteze, dau imagini bizare, tributare, într-o oarecare măsură, autoportretelor (supra)realiste ale mexicancei. Tema principală este, cum altfel, alteritatea/obsesia corporală şi feminitatea alienată. Percepţiile sînt modificate cu totul, iar raporturile cu lumea se complică inclusiv la nivel mental. Fragilitatea trupului ,închis în pieptul cu balamale”, limitările cauzate de accident şi de amputările ulterioare conturează o corporalitate capricioasă, problematică, surprinsă în viziuni de coşmar, într-un mod dramatic, dar fără patetism, pendulînd între memorie şi vis, între halucinaţie şi reflecţie, între resemnare şi disperare: ,sînt o doamnă care poartă corsete în pat/ bărbaţii mei sînt bucăţi de gips/ alături de care stau nemişcată/ avem o iubire rigidă pe care o las să aştepte/ fals în acte. am vertebre aşezate împotriva naturii/ nu mi-a văzut nimeni trupul din care copiii ies prin capota aurie pe care o port/ deasupra pîntecului” (Ghipsuri de flori). Problemele de fertilitate (,maternitatea mea e moarte/ în pîntecul surogat/ placenta e un bulb cranian/ fără viitor”), de mariaj (,uit căsnicia/ terminată pe patul unui tablou în care sînt înjunghiată”), bisexualitatea, angoasele şi tendinţele suicidare ale artistei apar ca nişte consecinţe mai mult sau mai puţin directe ale corpului mecanomorf greu de stăpînit, aflat într-un proces de degradare articulară ce impune limite sociale, dar şi sentimentale. Există un permanent balans între vivacitatea curajoasei femei captive în propriul trup şi semnalele morţii acestuia, între seducţia pentru ambe sexe şi repulsia faţă de corpul înjumătăţit, între inspiraţia unei mitologii proprii şi temerile contactului anonim cu lumea, un balans care conferă feminităţii atribute stranii şi o sexualitate deschisă, eliberată de orice constrîngeri, gata să se elibereze din tristeţe şi să suplinească frustrările solitudinii în handicap.

Evident se dezvoltă şi un palier secundar al semnificaţiilor în care tînăra poetă se identifică drept avatarul Fridei, dar această suprapunere de imagine este uşor naivă şi forţată, iar poemul The Two Fridas, cel care vrea să facă trecerea, lipsit de subtilitate, trădînd un egocentrism reprimat în restul cărţii: ,viaţa e verde urîtă/ sunt femeie/de europa/de românia/ între noi două este doar o arteră/ suntem separate/ la capătul venei/ renunţ la Andra şi la moartea europeană/ rămân o statuetă indigenă/ să expun părţile corporale/ scrijelite cu sîngerări”. Altfel, Într-un pat sub cearşaful alb este un volum despre care am spus prea puţine, un volum de citit şi încă de explorat, cu o miză peste medie, gîndit şi lucrat, care nu face compromisuri în niciun fel, cu atît mai puţin în numele poeziei, şi care dă măsura maturităţii, a ambiţiei Andrei Rotaru de a scrie o carte deosebită, irepetabilă în felul ei.