Iulia Militaru m-a întrebat, eu am răspuns:
În ultimul timp, termeni precum nomadism/nomad apar în cele mai diverse și neașteptate contexte, uneori pierzându-și chiar semnificația „centrală”, acumulând sensuri care deschid noi posibilități de (re)utilizare a lor. Ce ar însemna pentru tine, în secolul XXI, „a fi nomad”?
Am avut șansa să am în preajma mea „oameni călători”, încă de mic copil. Să colecționez vederi trimise din Bangkok, Kuala Lumpur, Taipei, Jakarta etc. și, pentru fiecare dintre ele, să îmi imaginez un scenariu, o poveste. Apoi, senzația plăcută, când aștepți pe cineva plecat pe mare luni de zile, și intuiția exactă a zilei în care va veni. Sunetul porții, când intră în curte, și zgomotul pașilor. Bucuria asta nu am mai reîntâlnit-o în aceeași formă. Iar odată pierdută, probabil că am încercat să o asimilez, să devin eu cea așteptată.
Au fost multe lucruri adunate care au dus sau au creat nomadismul personal (pe care îl văd și ca nestatornicie, imposibilitate de a prinde rădăcini, imposibilitate de a renunța la o anumită libertate, imposibiltate de atașament; dependență care își caută independența – pentru că și fuga peste mări și țări poate fi tot o fațetă a dependenței, cu care ți-e teamă să te confrunți). Dacă la început am vrut să plec, și a fost un nomadism de fugar care nu s-a confruntat cu realitățile vieții, am ajuns să asociez nomadismul cu o căutare continuă a ceva ce încă nu am găsit decât în proporții oarecare. Sunt dependentă de stările intense (bucurie extremă, tristețe extremă), fără să cunosc căile de mijloc, așa că poate mi-e mai ușor să mă arunc pur și simplu într-o direcție, fără să mă gândesc prea mult. Apoi, mă trezesc deja departe. Acum, îmi construiesc și zone intermediare, zonele dintre excese.