În România Literară nr 4/ 2013 (http://www.romlit.ro/neliniti)
Andra Rotaru, Lemur,
Editura Cartea Românească,
Bucureşti, 2012, 78 pag.
Aflată la al treilea volum de poezie, Andra Rotaru găseşte, în Lemur, o tonalitate şi o tematică diferită de anterioarele sale cărţi. Se păstrează, totuşi, o legătură: e vocea poetică, feminină, marcată de aici de fragilitate, de spaime, de senzorialitatea acută de toate felurile. Femeia din aceste poeme trăieşte într-un univers agresiv, halucinant, populat de tot felul de fiinţe şi de fragmente de fiinţe, un univers fluid, fără reguli şi fără forme fixe, generând nesiguranţă şi temeri, rostite sau nerostite.
Fiecare poem, de fapt, este un mic univers, cu propriile personaje, cu propriile anomii, cu propria teroare: „era o diformitate nu mai în vârstă de 13 ani./ cu mâinile apuca părţile sale moi./ deasupra/ fiecăreia dintre ele erau aşezate lentile groase./ aşa ar trebui să simtă un nevăzător: dinspre ombilic/ să susure triluri delicate;/ din gene să picure apă sfinţită (…)/ a ţipat prima dată. apoi a pipăit./ în spatele coardelor vocale/ lua naştere ceva nou”. În altă parte: „erau pline de apă dimineţile în care s-a trezit/ şi s-a ridicat; a umblat până în apropierea lor,/ a lătrat gutural,/ păsări au trecut pe deasupra. au izbit cu ciocurile/ apa adunată pe timpul nopţii// s-a lovit de pământ după rotiri brutale în aer/ şi nu a ştiut dacă începutul de ziuă/ trebuie să fie astfel,/ nu şi-a adus aminte decât că, în locul gurii,/ ducea un cioc gigantic”.
Chiar dacă nu eşti un fan al analizelor de text clasice, nu poţi să nu observi recurenţa unor substantive/ imagini pe tot parcursul volumului: lapte, piele, carne, membre, tors (care este alb şi rotund), trup, sânge, blană, izbitoare prin concreteţea lor. Şi un verb – a ţipa, suficient pentru a sugera starea sufletească ce constituie fundalul acestor poeme: „de pe marginea patului mă dezvelesc şi ţip” (Otravă), „lemur, ţip, iar laptele înmoaie coardele vocale” (din ţesutul capului, părul începe să trosnească). Limbajul, dacă stai să socoteşti toate aceste recurenţe deloc întâmplătoare, este unul destul de parcimonios, dar extrem de sugestiv. Andra Rotaru reuşeşte, prin notaţiile fulgurante şi cu un inventar restrâns de cuvinte bine alese, să creeze o atmosferă, ceea îmi pare un lucru foarte dificil şi un semn de trăire poetică autentică, acută, însoţită de meşteşug.
Un poem ilustrativ pentru tehnica poetică a Andrei Rotaru din Lemur este Amintiri. Spaţiul este unul mai curând interior, elementele de decor sunt absente, sugestia se creează din cuvinte conotate negativ şi mai ales din puţinătatea detaliilor şi din faptul că nu ştim, nici aici, nici în alte poeme, cine este „eu”, cine este „el” (cum remarca Ioan Es. Pop pe coperta IV a cărţii), la ce se referă „aici”, „acolo”, „atunci”: „nu poate să ştie, iar atunci nu răspunde./ pare să fie unul dintre jocurile periculoase/ în care animalele stau de o parte şi de alta/ a sârmei ghimpate.// pentru el se numesc altfel: mai întâi moartea,/ apoi accidentul, apoi crima./ în urma lor: sinuciderea, abuzul, schimbarea.// de unde vin eu, ele au fost/ împachetate cu grijă:/ ani îndelungi într-un trup care acum/ respiră câteva ore”.
Unitatea volumului acestuia este dată de metafora care îi constituie titlul: lemurii din aceste poeme fac trimitere atât la spiritele malefice în care credeau romanii (oamenii care au avut parte de o moarte violentă se transformau în lemuri), dar şi la lemurieni, iar jocul acesta abstract-concret face şi el parte din farmecul textului. Poemele din Lemur sunt pline de bântuiri de tot felul, de amintiri din timpuri nedefinite, de fiinţe crude care muşcă, rănesc, ţin captive şi înspăimântă alte fiinţe. Trupurile însele nu sunt trupuri, ci fragmente: torsuri, membre, din care se scurg lichide precum sângele ori laptele, la un moment dat interşanjabile: „un tors ca un ochi rotund, alb. înaintează încet,/ prin şanţurile adânci. printrun pietriş ascuţit. (…)// torsul rotund, alb./ prin el drumurile se văd de la distanţă./ se zăresc dealuri acoperite de pietriş./ o vale descărnată şi, la capătul ei, alte văi nesfârşite./ torsul se mişcă în gol. lemurii alunecă primii./ cu botul umed adulmecă rotulele oamenilor./ le prind cu gurile, muşcă/ din rotule supurează un lapte cald, de pe văi se revarsă valuri albe, închegate./ zgomot liniştitor. lemurii dorm./ plutesc până la jumătate cu trupurile în lapte./ blana lor creşte de atâta lapte” (Plimbarea).
Poemele din Lemur se desfăşoară pe muchia dintre realitate şi coşmar, eul poetic alunecând, odată cu cititorul, când într-o parte, când într-alta. Forţa imaginilor şi cruzimea lumii imaginate de poetă sunt garanţii de simţire autentică şi impun acest volum ca pe unul dintre cele mai bune apărute la noi în ultima perioadă.
Andra Rotaru este o vizionară cu o scală a sensibilităţii de maximă fineţe, iar locul ei în primul rând al tinerilor poeţi de astăzi este, odată cu Lemur, indiscutabil.