Categories
news

“Lemurul e din specia wallflower”

În dialog cu Livia Roşca despre carte: http://adevarul.ro/sanatate/minte-sanatoasa/andra-rotaru-scriitor-parca-jurul-varstei-30-ani-unii-scriitori-o-iau-panta-descendenta-psihicului-1_50f3005c56a0a6567e7aa66a/index.html

De ce ai ales pentru acest volum Lemurul ca personaj fabulous, enigmatic şi, pe alocuri înspăimântător, drept cutie de rezonanţă pentru stări şi trăiri (exprimate extrem de plastic, extrem de vizual)?

În toamna anului 2010, când am ajuns la Tescani, în cadrul rezidenţei „ArtistNe(s)t” (http://www.artistnest.ro/) eram foarte aproape de volumul “Ţinuturile sudului”, apărut în vara acelui an. Cumva epuizată creativ, cu senzaţia de retard emoţional destul de pregnantă. Însă, odată ajunsă la Tescani, lucrurile au evoluat după bunul lor plac. M-am trezit într-o cabană de lemn, înconjurată de păduri şi un sat ca în vederile poştale de acum un secol. Singurele vietăţi pe care le vedeam zilnic aveau instincte de ucigaşi: nişte câini supradimensionaţi, care îmi aduceau drept ofrande leşuri de animale. Apropierile dintre noi au fost amestecate de o doză de teamă reciprocă: le mângâiam, şi pielea braţelor mi se umplea de sânge; alteori trebuia să stau departe de ele, le simţeam înfometarea. Am simţit că domeniul e impregnat de otravă şi lapte, că puţurile vechi de pe drumurile de ţară expulzează un miros care mă ameţeşte zilnic. Deseori eram luată prin surprindere: otrava presărată în “crevasele” lemnului cabanei îşi făcea şi ea efectul: cum e să te trezeşti dimineaţa în mijlocul unor trupuri în care măruntaiele se întăresc, în care sângele se coagulează? Să le mângâi blana până când şira spinării se opreşte din spasmele neregulate?

Senzaţiile s-au acumulat, până când am fost înghiţită de acel spaţiu, cu toate ritualurile lui.

Volumul s-a născut la Tescani, într-un spaţiu fabulous, dar cu o istorie zbuciumată. Se spune că acolo, Maruca Cantacuzino, soţia lui Enescu şi-ar fi dat foc din cauza unei depresii apărute în urma relaţiei de dragoste (eşuate) cu Nae Ionescu. Gestul acesta a desfigurat-o şi a împins-o şi mai mult spre disperare. Tu ai vorbit despre frică, despre temerile iscate de o izolare îndelungată, stări trăite de tine pe domeniul Tescani. Care este relaţia scriitorului cu spaţiul în care trăieşte, gândeşte, simte, scrie? Ce a avut în mod particular Tescaniul pentru a inspira acest volum?

Nu m-au inspirat conştient istoriile auzite despre Tescani. Nici faptul că există ultima dorinţă a lui Enescu, „un testament neoficial”, de a fi înmormântat acolo, expus în muzeu, dorinţă care nu i-a fost respectată. Cerebral doar am înregistrat informaţii care nu au pătruns, cred, mai departe. Însă e posibil să existe un mister al locului: am simţit nevoia sa desenez, să cânt, să fac fotografii, iar scrisul a apărut secundar acestor prime impulsuri. M-am simţit într-o cămaşă de forţă intelectuală, iar singura formă de exprimare a intelectului a fost un fel de fisurare a corpului şi senzorialităţii. Am revenit în Bucureşti bolnavă, am crezut în otrava dătătoare de viaţă şi ucigaşă a spaţiului. Un spaţiu care te înghite, e mai puternic decât poţi tu să fii.

Lemurul are un aer întunecat, începând chiar de la copertă. Iar poemele sunt în acelaşi registru. Citez câteva titluri: “Ghipsul”, “Păsări în cuşti”, Simulacru”, “Perfectul pustiu”, “Cuşti”, “Rău”, “Otravă”, “Subsolul”, “Cupru”. În timp ce scriai volumul, empatizai desigur cu personajul, erai în ceea ce scriai. Cum îţi menţii echilibrul când scrii, sau după ce scrii despre emoţii tulburătoare în sensul distructiv? (Mă refer la panică, frică, anxietate.)

 

Nu mi-am menţinut echilibrul, imediat după revenirea în Bucureşti vedeam personajul, îi simţeam boala, îi ascultam bolboroselile. Mă degradam biologic, zoomorf, sonor…Se întrepătrunseseră regnurile, începuse schimbarea mea. Au fost anii în care prezenţele din jurul meu erau suprapuse peste altele, în care vocea mea era rareori armonizată cu tonalitatea ei specifică. Cred că am experimentat o tulburare a naturii: senzaţia aceea când te ascunzi într-un lan de floarea soarelui şi corpul tău se adaptează pentru a se mişca încotro bate vântul, încotro se stinge lumina la apus; alinierile în răsaduri aproape paralele, iar corpul dat e incapabil să se perceapă altfel decât ceea ce este în jurul său.

Americanii au un cuvânt teribil de frumos pentru cei care sunt retraşi: wallflower. Un termen folosit iniţial doar pentru femei şi pentru gestica lor în timpul dansului. Lemurul e din specia wallflower.

 

Te-ai folosit de poezie şi pentru a-ţi exorciza fricile, sau mai degrabă pentru a ajunge la o înţelegere a lor? Care este beneficiul unui cititor cu probleme emoţionale după lectura cărţii?

 

M-am folosit de tot ce am avut la îndemână pentru a mă agăţa de viaţă. Parcă în jurul vârstei de 30 de ani, unii scriitori (sau artişti în general) o iau pe o pantă descendentă a psihicului. Se petrece un eveniment major, fisurile iniţiale se acutizează atât de mult încât la un moment dat e inevitabilă ruperea lor de sistemul care le ţinea unite. Frica e un un simptom, tabloul general a fost mult mai complex. Iar în necunoştinţă de cauză, realizezi că nu-ţi cunoşti trupul (şi psihicul), nu poţi controla ceea ce se întâmplă cu el. Poezia e departe în acele momente în care nu integrezi informaţiile în ceva coerent, într-un diagnostic.

În general, orice material cu potenţial “agresiv” este dificil de suportat de o persoană cu probleme (sau, mai bine spus, o persoană cu un nivel ridicat de sensibilitate). De exemplu, după lectura Pădurii norvegiene, de H. Murakami mi-au trebuit câteva zile ca să scap de senzaţia apăsătoare care rămâne: sinucideri, drumuri fără ieşire, soluţii inexistente şi scăpate de sub orice control omenesc. Dacă, în mod constant, o persoană “mai grobiană” ar fi expusă unor stimuli fatidici, nu sunt sigură că finalul nu ar fi macabru. Contează mediul, factorii stresori, expunerea la lumea din exterior. Până la urmă suntem nişte plante mai mari, care au nevoie de lumină, hrană, socializare…un întreg spectru de nevoi şi trebuinţe. Privează pe cineva de ceea ce-i place şi-i face bine…

Maniile, depresia, frica sunt la tot pasul în “Lemur” şi descriu parcă, în mod metaforic, tabloul clinic al unei persoane cu tulburarea bipolară, mai exact, manifestările unui maniaco-depresiv. Ai urmat în mod conştient un astfel de model când ai creat Lemurul sau pur şi simplu personajul a evoluat aşa prin propria lui forţă?

 

În primul rând, personajul e capabil de foarte multe transformări, printre ele forma trupului său în momentul mişcării. Pe de altă parte, autorul are gesturi fragmentate şi o incapacitate de exprimare prin intermediul corpului. Amestecate, se creează tandemul bipolar: dacă unuia îi conferă maximă supleţe şi energie gestica, altuia îi stârneşte un fel de catatonie.

 

Poti să-ţi imaginezi şi să-mi povesteşti cum ar fi viaţa ta emoţională dacă nu ai mai scrie şi nu ai mai citi poezie?

Aş vrea să nu fiu privată nici de filme!

Au fost momente în care îmi doream să nu mai scriu. Ajunsesem la platitudinea aceea de frază pe care o uram: cum că, aş prefera o viaţă lină. Au fost momente în care mi-a fost teamă să mai simt, pentru că fisurile existente erau la limita suportabilului. Lemurul a apărut între vârstele mele de maturizare emoţională, cumva total, insidios, pervers. Am scris Lemur-ul cu senzaţia că boala lui e nesfârşită şi minunată. Cine ar minţi că viaţa lui emoţională e straight?

 

Ce te-a învăţat “Lemur” şi ce crezi că vor învăţa cititorii “Lemur”-ului după ce vor închide cartea?

Am învăţat să aleg în funcţie de gesturile unui om sau vietate. Am aşteptat până când ceea ce căutam s-a alipit firesc intuiţiilor mele.

Persoana care a întregit corpul fizic al lemurului şi anumite caracteristici psihice ale personajului lemur, coregraful american Robert Tyree, e expresiv în sensul grotesc: o frumuseţe atipică, cu membre gigantice, un tors unisex, nişte ochi metalici; scindat emoţional (în cel mai bun şi pur sens al cuvântului), un talent nativ, exploatat nu doar în zona dansului şi coregrafiei, dar şi în literatură.

Sper ca cititorii să aibă capacitatea de a se transforma pe ei înşişi şi pe cei din jurul lor atunci când va sosi momentul.