“Viaţa de după potop”, revista Tribuna, de Octavian Soviany, nr 194 (1-15 octombrie 2010)
În poemele Andrei Rotaru reportajul autobiografist, pe care mizează o bună parte a grupului 2000, este ridicat la dimensiunile istoriei fabuloase, iar decorul cotidian este substituit de peisajele aspaţiale şi atemporale, pe al căror fundal se consumă spaimele unei fiinţe claustrofile, torturate de coşmarul propriei sale vulnerabilităţi, a cărei viaţă interioară s-a redus la o succesiune de senzaţii elementare.
O visceralitate pe jumătate mortificată, ale cărei procese metabolice se desfăşoară cu încetinitorul, oboseala, epuizarea existenţială, starea de urât ontologic constituie materia primă a acestor poeme în care imaginile se succed după logica visului, constituindu-se în constelaţii simbolice întemeiate pe schema replierii, a claustrării autoimpuse într-un trecut fără prezent, care are toate dimensiunile „golului istoric” invocat cândva de Bacovia, plasat sub semnul stazei perpetue: „zilele astea încep cu zilele de altădată// (…) de atunci, unghiile nu îmi mai cresc./ le acopăr cu mâinile altora, apoi mă îndepărtez./ oamenii se aşază lângă mine/ vor să prindem dimineţile împreună/ fără să ştie că niciodată nu îmi iau rămas bun./ (sunt ca un vapor de lemn în care dorm doar morţii)” (şi mai mult nisip).
O stare de lunatism, de semisomnolenţă, toceşte acuitatea simţurilor,dintre care doar cel tactil îşi păstrează în totalitate sensibilitatea, înregistrând mai ales senzaţiile de temperatură, iar pielea dobândeşte pe rând nu doar atributele unui senzor privilegiat, dar şi pe cele ale unui înveliş protector, în care personajul liric se retrage ca într-o cochilie, devenind finalmente un soi de carcasă miraculoasă, ce are neobişnuita capacitate de a se autoreproduce la nesfârşit: „cum doar într-o piele mai pot respira,/ şi ea se acoperă. o piele pe care mâinile o potrivesc/ de-a lungul trupului, un înveliş viu cu terminaţii nervoase şi pori.// şi trece printre corpuri străine, şi nu mai respiră, şi râde batjocoritor./ zilele astea sunt numeroase. Zilele astea tu râzi, ea râde, nu ne apropiem./ la fiecare îndepărtare de tine se face o piele încă şi mai vie,/ cu terminaţii nervoase şi pori” (Pielea).
Acest „complex al scoicii” care traversează viziunile coşmareşti ale Andrei Rotaru se leagă de
prezenţa obiectelor ameninţătoare, căci, în universal poetei, spaţiile protectoare se pot lesne metamorfoza în nişte incinte ostile. Şi dacă odaia poate constitui iniţial un loc de refugiu, prezenţa tavanului nelinişteşte întotdeauna, căci el pare să facă parte din angrenajul unui malaxor uriaş, evocă moartea prin lapidare sau prin strivire şi se asociază uneori cu reprezentările unei virilităţi agresive, în care sunt concentrate depozite de cruzime şi violenţă: „ca şi cum ar fi o zi nesfârşită, într-o cameră plină de culori,/ – tu lăsându-te pe o margine a tavanului, eu întinsă/ lângă un perete acoperit de crengi.// cine să-şi dorească acest adăpost/ strâmt, care la orice atingere îşi întoarce măruntaiele pe dos/ (pereţii se reped spre tavan, podelele spre ferestre,/ eu cu tine fugim mereu spre colţuri opuse.)/ – ne e bine aşa, strigăm deodată unul spre altul.// şi carnea lor se deschide: sunt purtătorii/ unei lumini tăioase de abator” (Jumătăţile).
În aceeaşi constelaţie de imagini cu tavanul şi cu peretele se înscrie şi varul: el evocă (la fel ca gheaţa sau ca zăpada) alburile vampirice, care absorb, ca o bucată mare de hârtie sugativă magmele vieţii: „varul acoperă pereţii, pereţii acoperă podelele,/ lemnul se înfăşoară în jurul vrăbiilor. şi aici e o linişte de sărbătoare./ cu sfere dintr-un var moale pe care nicicând ochii mei nu le vor mai privi./ cu o sticlă străvezie/ gata să se se reverse înăuntru. şi nu mai rămâne nimeni aici,/ un schelet al unei case uitate de mult, nişte ziduri în care adăposturile/ s-au umplut cu un mucegai mai dens decât varul” (Adăpostul). Dar cel mai neliniştitor dintre toate elementele care populează viziunile Andrei Rotaru e apa; o bună parte din poemele ei sunt variaţiuni pe marginea Lacustrei bacoviene, exprimă teroarea în faţa lichidităţii ostile, iar existenţa personajului liric e marcată de ameninţarea permanentă a disoluţiei în elementul acvatic, stă sub semnul înecurilor potenţiale: „soarele şi trupurile întinse la mal/ lovesc apa încet. ne afundăm în ea şi, din locul în care dispari, algele desenează forma unui trup cu mâinile tale.// în fiecare noapte stau la căpătâiul tău/ şi-ţi veghez mâinile. Apa e tot mai rece, mâinile sunt tot mai mari” (Mâini). Teroarea de umid va deveni astfel firul obsesiv care traversează aproape toate textele din volum: „thanatos obiectivat” – ca în bine-cunoscutele teoretizări ale lui Bachelard – apa musteşte de pretutindeni, îmbibă lucrurile pe care le va eroda apoi din interior, e „solventul universal” sub a cărui acţiune viaţa se descompune fibră cu fibră: „apa care se scurge din pânze decolorează lemnul. şuvoaie de apă înaintează unele spre altele. formele lor modulare. o ciocnire uşoară. apa creşte, se agită cu contururile ei diforme. se întrepătrund. o legănare. stau nemişcată, aud foşnetele lor. podelele se înclină şi, la capătul lor, eu şteptându-le; goală, mă înfăşor în ele” (Podelele).
Iar lumea, cu aspecte de dioramă apocaliptică pe care o evocă volumul Andrei Rotaru va fi „lumea de după potop”, care nu mai păstrează însă nimic din candoarea şi frăgezimea post-diluviilor rimbaudiene, e un soi de „cimitir marin”, un depozit de materii reziduale: „înain tăm printro livadă de cireşi uscaţi ca printr-un tunel subacvatic,/ frunzele au fost colorate într-un roşu atât de crud încât/ la fiecare lucire a pământului par că iau foc. nişte peşti îşi saltă corpurile./ şi le agaţă de crengi. o corabie cu lemnul putrezit” (Corăbii). Din această lume spectrală, populată de umbre neputincioase, asemănătoare cu infernal vechilor greci, lipseşte doar Noe, căci bărbatul (care ar putea să-şi asume rolul de salvator), rămâne (în versurile de dragoste ale poetei) de cele
mai multe ori o apariţie inconsistentă făurită din materia fantomatică a absenţei, iar ceremonialul erotic e un preludiu etern, pe al cărui parcurs gesturile de apropiere nu pot fi duse niciodată până la capăt: „când trupurile se apropie repede şi încep să semene/ suntem gata să ne vorbim./ ne
întoarcem corpurile pe dos/ ne ţinem încă puţin respiraţia/ şi tălpile se desprind.// suntem la fel de goi. o apă curge peste noi/ peste alte cărnuri./ şi e doar o vară,/ un asfalt care se adânceşte în alt asfalt” (Semănăm).
În felul acesta, cercul singurătăţii se închide perfect, iar poetei nu-i mai rămâne decât să-şi mai descopere încă o dată lipsa de apetit ontologic. Ea poetizează într-un registru fantast, ce încearcă să reacrediteze dimensiunea simbolică a cuvântului, nu fără o uşoară doză de calofilie, iar un aer de romanţiozitate difuz le conferă versurilor sale ceva din farmecul modelor retro. Oricum, mai convingătoare decât în volumul său de debut, poeta face, cu Ţinuturile sudului, un pas important spre maturizarea artistică.
Revista Tribuna poate fi descarcata de aici: http://www.revistatribuna.ro/doc_db_site/tribuna/4cb2c692f3eeb194_194.pdf