Off

Alte semnalări, recenzii, cronici, comentarii sau nu la Ţinuturi

by andra on 25 September 2010

A.G. Secară, Dunărea de Jos (august/2010)

Ca şi la prima carte a Andrei Rotaru, „Într-un pat sub cearşaful alb” (Ed.Vinea, noiembrie 2005), despre care am scris la vremea respectivă, după o primă lectură, nu poţi să nu exclami: pe marginea volumului de poeme poţi scrie un roman!

Andra Rotaru, cea din textele sale, este misterioasă, probabil nemulţumită de propria poveste (de aceea, în prima carte o Frida Kahlo ne este gazdă lirică, într-un joc literar bine argumentat şi seducător precum picturile mexicancei, de aceea în această a doua carte, „Ţinuturile sudului”, o sirenă a imaginaţiei cititorului, critic au ba, fredonând cântece ale celor de la The Doors, te poartă/ conduce prin mările imaginarului bogat al autoarei… O dragoste neîmblânzită, strange, este gardian al dorinţelor scriitorului, este necruţătoare cu toate legăturile primejdioase dintre cititori şi autori…

„Imaginile” care construiesc „lumea” cărţii în care te invită Literatura Andrei Rotaru sunt demne de o scenografie care ne aduce iarăşi aminte de imaginarurile unei Kahlo ori de Dali, ca să facem nişte referinţe quasibanale. Aceasta dacă nu cumva autoarea este şi o cinefilă rezonabilă… (P.S.2 – sic!: şi este una redutabilă, dacă aminteşte, în interviul amintit mai jos, despre „Zabriskie Point”! Mda, Andra Rotaru ne poate duce cu gândul şi la eroinele lui Antonioni!)

Dedublări, desprinderi, vârtejuri, un acvariu infinit în care îmi permit să inventez o insulă de purgatoriu cu o livadă de cireşi uscaţi (aceşti cireşi sunt ai autoarei!) care, în imaginarul comentatorului, va rivaliza pentru totdeauna cu o mult mai celebră livadă de vişini, personaje dispărute, enigme, spaţii şi iar spaţii (o casă, o casă-cameră, oraşe, plaje ş.a.), căutări, suspendări temporale dar şi bucle repetitive, detaşări, ceruri desfăcute – iată câteva elemente de o ontologie poetică greu de comparat…

Desigur, sunt multe sugestii, multe versuri care doar amorsează imaginaţia cititorului, câteodată sporindu-i frustrarea născută din dorinţa prozaică de poveste şi claritate; dar frumosul nu este vreodată claritate pur şi simplu; de multe ori, de cele mai multe ori este stranietate, neobişnuit… Frumuseţea este tinereţe iar „Ţinuturile sudului” este o carte tânără, purtând mândră atributele unei vârste care poate convinge mai mult decât toate celelalte că Poezia este Viaţă şi Credinţă în Adevăr şi Justiţie: care va să zică Frumuseţe şi Iubire.

Andra Rotaru ştie, intuieşte că Perfecţiunea nu poate fi atinsă Aici şi, oarecum, nici în Literatură: dar aceasta nu înseamnă că Ele nu există şi că n-ar fi bine să le fii vecin, să-ţi construieşti locuinţe diverse ori să te aciuiezi în preajma lor: în epave („unde doar apa mai poate pătrunde”), în alţi oameni (vezi Kahlo ori alţi „însoţitori”, chiar blânzi strigoi ori cititori necunoscuţi fiind)…

Pentru ea şi pentru cei ce simt precum ea „există doar amânări”, „nefericirea doare”, „drumurile dese nu mai seamănă/ cu nimic” iar riturile sacre (de pe-trecere în alte lumi ori dimensiuni, nunţi, botezuri ş.a.m.d.) par străine, nefireşti, stârnind (totuşi) zâmbete care pot fi reci, pot fi schizofrenice, pot fi doar literare… Chiar şi anumite tipuri de frumuseţe pot fi stranii („lucrurile frumoase au înfăţişarea/ animalelor ce se împerechează în haite,/ şi ochii se mişcă după un ritual din care a dispărut bucuria”, p.17).

Într-o carte bizară (în sensul bun al cuvântului „bizar”) şi erotismul este… bizar. Argumente, „poezii” – aşa se precizează sub titlul cărţii, că ar fi vorba de „poezii” – precum „Mâini” şi „Semănăm” (p.19 şi 20), din care cităm: „din când în când nu mai avem mâini./ stăm cu trupurile lipite unele de altele,/ ne privim. când vrem să ne îmbrăţişăm,/ din locul mâinilor ies ierburi înalte./ (…)/ soarele şi trupurile întinse la mal/ lovesc apa încet. ne afundăm în ea şi, din locul în care dispari, / algele desenează forma unui trup cu mâinile tale.// în fiecare noapte stau la căpătâiul tău/ şi-ţi veghez mâinile. Apa e tot mai rece, mâinile sunt tot mai mari.” Pagina 20: „când trupurile se apropie repede şi încep să semene/ suntem gata să ne vorbim./ ne întoarcem corpurile pe dos/ ne ţinem încă puţin respiraţia/ şi tălpile se desprind// suntem la fel de goi. o apă curge peste noi/ peste alte cărnuri./ şi e doar o vară,/ un asfalt care se adânceşte în alt asfalt,/ o căldură care îmi înnădeşte degetele în păr,/ aproape ca o amânare a tuturor verilor”…

Desigur, chiar (sau mai ales) bizar, erotismul nu este facil: „peste tot era el. peste tot erai tu. peste tot era iarnă.” (p.21).

*

Structura propriu-zisă a cărţii este una obişnuită pentru o carte de poezie: trei părţi, „Primele dimineţi”, „Ţinuturile sudului” şi „Desprinderi”. Virtualitatea capătă consistenţă în al doilea grupaj, o adevărată capcană („până şi pentru vrăbii”, p.33). O virtualitate de joc pentru calculator de tip „quest” dar în care nu sunt respectate nici cele mai elementare reguli ori nivele, sistemul de skill-uri pentru cititori fiind dificil. Este o lume siliconată, întru varul moale, în care vara şi iarna (vorba vine!) sunt acelaşi anotimp, în care o corabie navighează sau nu pe dune de nisip ori „prin iarbă” care se găsesc în pereţi, caii (şi nu numai) au pielea întoarsă pe dos, este un aer de veşnică dimineaţă („ca şi cum ar fi o zi nesfârşită”), în care banalul pare a fi suspendat.

Cu ultimul grupaj, plecând de la strofa din „The Doors” (tot nişte versuri ale lui Jim Morisson deschid şi primul grupaj) care ţine loc de moto (unde scrie, printre altele: „Love has been lost, is that the reason?/ Trying desperately to be free”)  îţi poţi imagina personajul Andra Rotaru şi ca un alter ego al lui Morrison… sau, cine ştie, Pam…

Nefiind mare amator de lirică onirică, am tot încercat să nu deschid subiectul: argumente ar exista şi poate Andra Rotaru chiar scrie sub imperativul Oniricului dar cerebralul pare a controla totul. Dar (parcă e mai bine să folosim un alt moto, de la un poem intitulat chiar „Desprinderi”) „lucrurile frumoase trebuie să rămână doar frumoase. o primăvară nesfârşită ar fi monstruoasă. Mai bine vorbeşti despre o casă cu apă decât să fii acolo.

În ultima parte a cărţii este iarnă, este nostalgie, este Ea, Andra Rotaru (p.52-53: „nu mai vreau să mă trezesc. mă blochez. stau în casă. nu pot să ies/ de aici. am un corp schimbător. îmi aduc aminte prea mult. mie/ dor. caut ceva. nu găsesc (…)/ multă plictiseală. poate că mă/ desprind, am obosit. se termină ceva. nu mai simt lumea. mi se/ spune că de abia acum începe. simt că încep să o pierd, nu o mai/ văd. fii mai egoistă! ce? reuşesc iar să nu simt. mi-e bine. mi-e greu să/ mai scriu. nu mai ştiu nimic…”

„Apa”, poemul de la 53: „doar ca o umezeală/ care se prelinge şi îngheaţă la loc, trupul meu.// cu adâncimi de sute de metri, cu trepte/ care coboară, trupul meu.// o coborâre lentă, prin întuneric. printr-o apă îngheţată./ doar propriu-mi corp. trec repede prin el, mă opresc./ aşa mor animalele în captivitate. cu gheaţa solidificată de-a lungul gâtlejului.// într-o iarnă pe care am dus-o cu mine. într-un trup din care apa intră şi iese.”

Şi în iarna aceasta de final de carte Andra Rotaru citeşte, bărbaţii îşi pot descoperi fantomele reci din ei, îşi pot aminti de „Anul trecut la Marienbad”, unde un el poate crede că i-a scris ei o carte de poeme în care o poate întreba decent dacă n-a murit sau dacă a trăit cu adevărat. Ea poate răspunde (dacă vrea) „Adânc” (p.58): „dormi acum. pe treptele ce duceau spre mine/ s-au adăpostit lanuri de carne albă. vin din larg/ cu răsuflările lor calde, cu trupurile lor de animale aproape vii./ când vin, vin pentru puţin timp./ când ele vin,/ din niciun adânc nu se iese.”

La un moment dat, discret, se dă o lecţie iubitorilor lui Wittgenstein: „despre ce nu se poate vorbi e încă şi mai greu să se tacă” (p.64). Ceea ce se poate întâmpla şi cronicarului de carte… care poate murmura, închizând cartea că este „un fel de viu pe care l-am simţit aici.”

„Ţinuturile sudului”, exprimând un dor de ducă metafizic cât tot nisipul Vămii vechi, este o carte care – cel puţin aşa mi se pare mie – este mai mult Andra Rotaru decât a fost aceasta „într-un pat sub cearşaful alb”: acolo reuşea un miracol – chiar era un alter ego convingător al pictoriţei – dar era înghiţită de personalitatea/fantoma acesteia; aici este un alt miracol: Andra se cucereşte pe sine liric atât cât poate fi cucerită o femeie care mai este şi scriitor…

Ea, care „niciodată nu” îşi ia „rămas-bun”… Deşi a fost o vreme când a vrut (p.49)…

P.S. După ce am scris aceste rânduri de mai sus, am citit un interviu al Andrei Rotaru, postat pe blogul personal, dar apărut în „Cronica de vineri” (28 mai 2010), interviu realizat de către Simona Vilău. Unele dintre cele scrise de mine se confirmă, altele probabil… nu. Dar ceea ce este dat, nu poate fi schimbat: „…când ele vin,/ din niciun adânc nu se iese.”

Şi deşi am fost ispitit să termin cu versuri din „the end” ori „ Love Street” parcă versurile din „unhappy girl” se potrivesc de minune acestei cărţi dedicate probabil unchiului, marinarul Aurel R.: „Girl, unhappy girl, tear your web away;/ saw through all your bars, melt yourself today;/ you are charged in a prison of your own device.// Girl, unhappy girl, fly fast away;/ don’t miss your chance to swim in mistery./ you are tied in a prison of your own device.”

Acum, nu ştim cât de de nefericită poate fi o poetă tânără dar bătrânul Jim mi-a trezit amintiri demne de alte porţi ale iubirii, pardon, universului… iar uneori Jim nu mai rămâne decât în memoria unei iubite care plânge după un răţoi cât un suflet zdrobit pe un platou, într-un film de revăzut…

Dan Cristea, Luceafărul de dimineaţă (nr. 31/ 2010)

În versuri stranii şi misterioase, Andra Rotaru ocoleşte confesiunea de sine directă sau impudică, preferând să lase să plutească în jurul discursului său liric un soi de halo al nespusului. Un vers ar putea fi considerat astfel ca fiind eblematic pentru metoda poetei de a sugera şi deopotrivă de a ascunde lucruri ce ţin de taină dar şi de un inevitabil al rostirii: „despre ce nu se poate vorbi e încă şi mai greu să se tacă“.

În volumul de debut, din 2005 (Într-un pat sub cearşaful alb), autoarea încerca să transpună în versuri picturile Fridei Kahlo, realizând mai degrabă (aşa cum s-a remarcat) un „autoportret din măşti“, adeseori violent colorat, din multe tuşe bizare ori suprarealiste. Poeta nu ezită să vorbească, într-un interviu, şi de anume „halucinaţii auctoriale“, survenite pe fondul experimentării a diverse metode de a scrie, „printre care şi privarea de somn“. Poemele din noul volum, care „s-au creat din ceva ce apărea şi dispărea“, ar trebui luate, „precum poveştile pe care ni le citeau adulţii în copilărie“, ca „un spaţiu în care, intrând, simţi că se poate întâmpla aproape totul“… Aşadar, „ţinuturile sudului“ ar echivala, aşa cum se confesează poeta, cu un „spaţiu al tuturor posibilităţilor“, lăsând să coexiste multe trăiri şi elemente contradictorii sau care pulverizează pur şi simplu viziunea realistă. În primul poem din volum (Şi mai mult nisip), Andra Rotaru aminteşte despre un „dispărut“ (o obsesie a poemelor), despre mai multe voci care se intersectează în memorie („mă întreabă“, „mi se spune“), despre dimineţile dintr-un peisaj marin: „(vară de vară, mi se spune că ai dispărut. că trupul nu a fost găsit,/ pluteşte într-o mare. când intru astăzi în ea, închid bine ochii)// o să-ţi aduc ceva dintr-o ţară străină, să semene cu tine./ un copil cu păr auriu, pe care l-am crescut aici, în mare.// vrăjile pe care le facem seamănă cu dimineţile noastre./ ne tre zim trupurile odată cu peştii, ni le afundăm sub dune de nisip./ ne izbesc de malurile ţărmurilor şi plutesc grotesc. uneori aşteptăm ore întregi să reapară“.

Un alt motiv al versurilor, dincolo de cel legat de apariţii şi dispariţii stranii, vine de la simbolul „ferestrelor închise“ ori zăbrelite. Se pot recunoaşte, cu acest prilej, câteva detalii de peisaj concret (poate o mănăstire), forţa poetei constă însă în transfigurarea realităţii într-o alcătuire bizară: „recunoasc dimineaţa/ după zgomotul unui bătrân în scaun cu rotile./ picioarele lui goale pedaleză la nesfârşit./ aici viaţa începe printre zăbrele. mă îmbracă în rochii interminabile,/ şi viii îmi aprind lumânări. în stânga, o clopotiţă veche.//în ea, dansul meu devine violent,/ îmi leagănă trupul. prin dreptul ferestrelor zidite,/ într-o lumină care creşte./ şi nici buchetele de pământ şi nici ochii celorlalţi/ nu ajung în camera asta. ca o imitaţie,/ de parcă dai cu iarbă peste cearşaful care mă acoperă/ şi încerci să-mi faci un contur“ (Alte dimineţi). În ciclul al doilea, care dă titlul culegerii, locul frecvent, obsesional descris şi totodată locul de unde se vorbeşte este camera („stau în milocul camerei. cu ochii îndreptaţi spre ferestrele închise./ perdelele se dau încet la o parte. în spatele lor, doar mările“). Camera cu toate elementele ei componente, despre care se scriu poeme (tavanul, pervazul, podelele, ferestrele, varul care acoperă pereţii, uşa). Este vorba de o poezie de introspecţie care notează cu teribilă acuitate senzaţiile şi mişcările corporale („lentoarea mâinilor, a sângelui“, „gesturile imperceptibile. în care poţi sta la nesfârşit, dimineţile care vin cu „paralizia lentă“ a corpului“), dar şi trăiri dintr-o lume ireală, a obiectelor în genere („zgomotul vidului cum erodează ţesutul“, „un freamăt al geamurilor. o strângere în ele. până la stratul cel mai subţire de sticlă“).

Universul pe care îl zugrăveşte adeseori Andra Rotaru este unul al coşmarelor şi viselor (cu apăsare pe latura acvatică a imaginarului), o călătorie în plin ţinut oniric cu imagini dezarticulate: „am mers prin cartierele vechi. câte o casă fără geamuri pe alocuri. aşa şi credeam că arată, mă gândisem la ele mai demult. şi câte un/ brad în faţa mansardelor. mult frig. nu mai mersesem aşa de ani. în/ locurile înguste ameţeam, voiam să trec pe acolo repede, două bici-/ clete. mereu mă aştepţi. nu ar trebui. eu nu aştept. îmi plac bordu-/ rile, mă ridică în aer. şi am doar frâne, nu mă gândesc la nimic,/ casele trec pe lângă noi. ne mai oprim doar cât să te aşezi între 12/ statui. încep să rup prea multe crengi, toate pline de apă. le arunc/ spre tine“.

Poemele Andrei Rotaru sunt scrise cu instrumente fine, capabile de a capta stări emoţionale complexe, cu multe descărcări nervoase care se derulează rapid şi care pun în evidenţă sensibilitatea de excepţie a unui „corp schimbător“, cum spune poeta, măcinat de angrenajul cotidian: „ nu mai vreau să mă trezesc. mă blochez. stau în casă. nu pot să ies/ de aici. am un corp schimbător. îmi aduc aminte prea mult. mi-e/ dor. caut ceva. nu găsesc. cabluri deconectate. nu simt bine, nu/ răspunde nimeni. sfârşit. primesc telefoane. început. voci cunoscute, altădată dragi. mă bucur, sunt epuizată. prea multe amintiri. fac din nou un final. nu mă uit în urmă. nu pot să simt nimic,/stau doar aici. nu fac nimic. încep să văd lumea asta. reuşesc să râd. nu mai mult de o jumătate de zi. fără bucurii, e doar o nervozitate“.

Rita Chirian, Revista Cultura (30 august 2010)

http://revistacultura.ro/nou/2010/08/a-doua-venire/

Comments are closed.