Festivalul de literatură Encuentro de escritoras, San Sebastian (2008)
Luisa Etxenike, organizatoarea acestui festival, m-a făcut să mă simt răsfăţată. Nu am avut absolut nici o obiecţie de adus cazării, zborurilor, lecturilor, participanţilor, distracţiilor, mâncărurilor (sunt vegetariană), onorariului. S-a întâmplat chiar să cobor din avionul micuţ care m-a purtat dinspre Madrid spre San Sebastian pe ploaie şi să fiu singurul pasager întâmpinat cu umbrelă. Am avut şi o traducătoare româncă, Isabela Giurcă, am mai întâlnit oameni faini, am cântat Dresden Dolls cu al lor Coin operated boy. Asta în faţa majordomului de la hotel care a crezut că suntem puţin bete (eu, Esther Bendahan Cohen, Zehra Cirak şi Juana Salabert) şi ne-a deschis uşa larg. Dar noi râdeam din cauza oceanului, din cauza nisipului şi minunăţiei de oraş. Şi am fost o mână de oameni care tot timpul ne bucuram. Acesta e afişul festivalului, cu prezentarea fiecăruia dintre participanţi.
Nu am avut trac când a trebuit să vorbesc vreo oră despre literatura tânără de la noi. Dacă aş fi fost în ţară cu siguranţă m-aş fi blocat, dar când există multă afecţiune în jur, mă deschid. Nu ştiu cum necum, întrebările celor din sală au ajuns şi la comunism, adică exact partea pe care mi-e silă să o povestesc cuiva. Poate din cauză că sunt mai slabă se întrebau dacă stau la cozi la mâncare. Noroc că nu au avut prea mult timp la dispoziţie şi am dat-o pe exemplificări literare. Dacă nu am trăit ceva, prefer să nu vorbesc despre. Ar fi o discuţie din auzite sau citite, cu o implicare emoţională cam şubredă. (în cazul acesta)
M-a prezentat un critic literar care mereu îmi aducea aminte de vocalul de la Suede, Brett Anderson, numai că era fată. Finuţă şi delicată, Eli Tolaretxipi. Iar fotograful (femeie) la fel de interesantă, o versiune a lui Peter Pan, Morella Muñoz-Tebar. Serile schimbam peisajele, restaurantele şi oamenii, în sensul că veneau alţii. Aşa am cunoscut-o pe Frauke Schulz-Utermohl, Dir. Institutului Goethe din San Seb. Fără nici un pic de aer de directoare, era cea care glumea cel mai cabalin. O frumuseţe de femeie, cu un păr roşu şi o statură pe măsură. I-am lăsat la plecare cartea mea la recepţia hotelului. A ridicat-o când îşi făcea una dintre plimbări, de-a lungul oceanului. Un alt personaj magic a fost Ana Blazquez Ubach, care ne-a vorbit într-o seară de relaţiile bascilor cu femeile, cum le tratează şi cât de timoraţi sunt să-şi arate afecţiunea în public. Dacă vreun bărbat îşi sărută iubita pe stradă…clar nu e spaniol! Şi despre călătoria ei iminentă către Kenya, ţară a cărei limbă o învăţa.
Au fost câteva zile cu soare şi peripeţii, cu jazz (aici se ţine celebrul festival Jazzaldia), cu dimineţi nedormite şi fără dor de casă.
[flashgallery rows=”2″ height=”350px” scaling=”fit” thumbsize=”100″]