Autoportret cu mască, de Bogdan Creţu (Adevărul literar şi artistic, 26.08.2006)
Debutul Andrei Rotaru, Într-un pat sub cearşaful alb (Editura Vinea, 2005), a atras pe bună dreptate atenţia, aducându-i autoarei şi o nominalizare la premiile de debut ale Uniunii Scriitorilor.
Spre deosebire de mulţi dintre congenerii săi, poeta nu mizează pe denaturarea realităţii, nici pe confesiunea directă, autentică, ci îşi compune, ca într-un celebru tablou al lui Ensor, un soi de autoportret din măşti. De fapt, e o strategie curajoasă aceasta: pentru a vorbi despre sine, pentru a da în vileag tarele propriei feminităţi, autoarea nu procedează ca alte poetese douămiiste (Elena Vlădăreanu bunăoară), care îşi scot la mezat intimitatea, accentuând chiar amănuntele triviale, ce ştirbesc feminitatea, coborând-o în biologicul insipid, în loc să o susţină. Andra Rotaru îşi identifică vocea lirică, suavă, cu aceea a unei artiste de prim rang, pe care suferinţa a învăţat-o să depăşească limitele ideologice ale suprarealismului: pictoriţa mexicană Frida Khalo, adusă, relativ recent, în atenţia publicului de un reuşit film.
Strategia poetică este simplă şi se cere însuşită de la bun început: discursul se ţese la persoana întâi, care, se înţelege, nu îi aparţine întru totul autoarei, ci celebrei pictoriţe. De pildă, iată cum viaţa palpită mai straşnic pe canava decât în mediul ei firesc: “încadrez fiecare om/ între rame de lemn/ îi spun să rămână acolo/ nemişcat/ să trăiască”. Astfel, întregul volum poate fi văzut, în ciuda scăderilor şi marjelor sale de artificialitate scrâşnită, ca o stranie autobiografie “prin delegaţie”, filtrată liric. De aceea poezia aminteşte, cu bună ştiinţă, de suprarealismul deloc convenţional al picturii Fridei Khalo, în care metafora directă, voit naivă îmblânzeşte asprimea crizelor artistei, funcţionând ca o salvare prin frumos a grotescului fiziologic. O topire în propria artă, o despărţire de realitatea atât de nedreaptă pe care o obligă să asimileze o evanescenţă menită să o facă suportabilă sunt toate resorturi existenţiale ale pictoriţei, fericit surprinse de Andra Rotaru: “de ce stau într-o cameră cu morţi, nu ies pe stradă?// în viitor oamenii vor opri lângă mine/ un popas lung/ cu flori şi Pieta/ într-un pat/ sub un cearşaf alb/ oamenii se vor îmbiba de culoarea mea brună// mă dezlipesc autocolant de ziua de azi/ şi las stropi/ pe şoseaua fără trecători”. Să recunoaştem că versurile, mature şi bine strunite, au harul de a da naştere unei anumite tensiuni, unui dramatism care nu sună deloc fals, chiar dacă este, de bună seamă, foarte dificil să te pui în locul unui suferind şi să-i ficţionalizezi suferinţa.
Unele poeme se vor variante poetice ale tablourilor Fridei, viziuni plastice traduse în cuvinte. Poezia devine interpretativă, iar miza este cu atât mai mare cu cât pictoriţa mexicană a avut o tragică preferinţă pentru autoportretele terapeutice, probabil cele mai reprezentative lucrări ale sale. “The two Fridas” este poemul cel mai semnificativ în această privinţă, căci îmbină perfect cele două perspective ale cărţii: scriind despre artista adorată, identificându-se cu ea, poeta nu are cum să renunţe întru totul la propria personalitate, nu-şi poate domoli glasul până la dispariţie şi vorbeşte despre ea însăşi prin intermediul “personajului”, al măştii, al căror artizan este: “am în sânge aer care/ pătrunde până în ascunzişuri şi/ palpită în inimă// ca o pompă care are caneluri de marmură/ mă împrăştii în particule/ şi pierd viaţă// sunt purtată departe/ în ţinuturile copilăriei şi ale viitorului// inhalez pe rând aer din România şi Europa/ fără să iau decizii/ faţă în faţă cu/ moartea care/ e un vierme de mătase// () în rest, viaţa e verde urâtă/ sunt femeie/de europa/de românia/ între noi două este doar o arteră// suntem separate/ la capătul venei// renunţ la Andra şi la moartea europeană/ rămân o statuetă indigenă/ să expun părţile corporale/ scrijelite cu sângerări”. Cine cunoaşte pânza Fridei Khalo pricepe sensul acestei dedublări: Andra Rotaru devine a doua Frida, iar perspectiva este şi ea inversată: pictoriţa vorbeşte în numele poetei, tot prin intermediul discursului acesteia. Dublă proiectare în ficţiune.
Uşor, uşor, recurgând la tehnica dedublării, poeta ajunge să-şi recapete vocea şi să vorbească în numele propriu: ea îşi descoperă parcă feminitatea, filtrată prin experienţa artistei. Ultimele versuri ale volumului trebuie, cu siguranţă, citite în cheie directă: “sunt prezentă în rădăcinile lunii/ în feminitate/ într-o viaţă care începe cu eclipsa/ din uter// îmi simt prezenţa în lumea mişcătoare/ în foc, în drumul pe care mă poartă/ propria naştere şi/ ziua cea mai lungă// dorinţele îmi sunt aşezate pe un pervaz public/ cu pescăruşi şi animale/ care zvâcnesc// plăceri lucide/ acolo unde/ lumea e o gură senzuală// & jos îmi scriu numele”. Imitând prin ficţiune experienţa Fridei, Andra Rotaru şi-a descoperit nu numai identitatea, ci şi tonul poetic. Rămâne să vedem cum îl va folosi de acum înainte. Deocamdată avem de a face cu un debut demn de atenţie, care obligă.